Dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că trăim vremuri paradoxale. Ideologia liberală a societăţilor democratice glorifică libertatea individuală şi încurajează individul să gândească fără limite, să acţioneze pe deplin neconstrâns pentru atingerea scopurilor proprii. Pe de altă parte, libertatea mea se termină unde începe libertatea celuilalt iar astăzi, în era corectitudinii politice această graniţă a devenit tot mai greu vizibilă: o simplă privire, un simplu comentariu, o simplă apreciere cu referinţe culturale nepotrivite pot fi privite ca un afront la adresa celuilalt. Suntem liberi, dar în acelaşi timp apăsați de imperativul de a nu leza fizic (ceva mult mai intuitiv de înţeles), dar mai ales moral şi psihologic pe ceilalţi (ceva mai greu de înţeles, într-un deceniu saturat de rolul central al traumei în discursul public şi profesional), iar acest context poate crea un anumit sentiment de tensiune în comunitate. În acelaşi timp societățile posttotalitare au în spate o sensibilitate de fond la ideea de limită. Plasate în perioade coercitive îndelungate, în care represiunea era o metodă uzuală de corecţie, naţiunile însetate de libertate în anii ‘90 privesc cu atât mai circumspect ideea de limită.

Aşa cum sugerează mai multe cercetări psihologice şi pedagogice, limitele rămân totuşi repere esenţiale în dezvoltarea individului. Fără ele nu putem construi o identitate robustă şi nu putem trăi în armonie cu ceilalţi. Limitele sunt neutre din punct de vedere moral, nu sunt nici bune, nici rele, nu sunt sinonime cu abuzul, cu egoismul, cu nepăsarea, cu meschinăria sau cu dictatura (deşi pot căpăta asemenea dimensiuni, când sunt utilizate într-o anumită manieră). Ele sunt pur şi simplu instrumentul prin care ne articulăm nevoile, prin care ne marcăm graniţele care ne protejează fizicul şi psihicul, graniţe la care suntem îndreptăţiţi.

Melissa Urban livrează o pledoarie de reabilitare şi promovare a utilizării sănătoase a limitelor, într-un volum practic, memorabil, tradus şi publicat în limba română de Editura Publica. Autoarea subliniază importanţa limitelor pornind de la propria experienţă biografică: fostă consumatoare de droguri, trecută prin recuperări şi recăderi, Melissa Urban şi-a desăvârşit recuperarea şi şi-a reconstruit viaţa, doar după ce a luat în serios ideea limitelor.

Volumul Melissei Urban, „Cartea limitelor”, are o dimensiune practică şi mai mult de jumătate e construit sub forma unor situaţii uzuale în care am putea avea nevoie să articulăm şi să stabilim limite. Autoarea oferă exemple cât se poate de practice, cu formulări ilustrative, încărcate cu grade diferite de fermitate, conform unei conceptualizări pe care o propune pe parcursul volumului.

Prima parte a cărţii ne familiarizează cu definiţia şi cu utilitatea limitelor. Înţeleasă în sens pozitiv, o limită exprimă nevoile pe care le avem într-o manieră directă, clară şi politicoasă. Poate că ne este greu să facem pentru că ar putea provoca un disconfort la adresa celorlalţi şi pentru că ar putea schimba imaginea noastră în faţa celor din jur. Ne temem să ne refuzăm şeful, pentru că nu vrem să părem angajaţi nepăsători, ne temem să îi transmitem mamei că nu ne plac vizitele ei neanunţate, pentru că nu vrem ca ea să se simtă respinsă, ne e dificil să limităm întrebările personale adresate de anumiţi colegi pentru a nu fi percepuţi drept antipatici. Şi totuşi, acolo unde nu vom trasa clar şi ferm o limită, ne punem singuri în pericol, ajungem să ne sacrificăm pe noi înşine. Limitele creează de fapt un ambient de siguranţă pentru noi şi, poate contraintuitiv, ne asigură o premisă de ne îmbogăţi viaţa, de a ne dezvolta libertatea.

Este esenţial, aşa cum sugerează Melissa Urban să parcurgem trei paşi când vine vorba de stabilirea graniţelor: să sesizăm necesitatea exprimării limitei, să punem limita şi apoi să o menţinem. Atunci când simţim anxietate, disconfort într-o conversaţie, atunci când ne vine să evităm o anumită persoană, când ne simţim epuizaţi şi consumaţi, acestea ar putea fi indicii pentru necesitatea implementării unei limite. Cheia stabilirii limitei este de a o exprima clar, direct, fără dubii, dacă se poate sub forma unei rugăminţi. Este important să reţinem că limita stabilită nu e menită să le spună altora ce să facă, ci ea transmite doar nevoia noastră şi ce vom face noi dacă un anumit comportament continuă din partea celuilalt. Limita e aşadar despre noi, nu prescrie comportamentele altora (celălalt e liber să se manifeste în ce fel vrea, dar a fost avertizat că noi vom proceda în felul în care îl vom considera potrivit). La fel de important este că limita nu are nevoie de justificare sau de scuze, suntem pur şi simplu îndreptăţiţi să tolerăm sau nu anumite situaţii. În momentul în care începem să ne justificăm elaborat, mutăm atenţia de la nevoia noastră la motivaţia noastră pe care unii o pot pune în discuţie şi contesta, astfel încât să dizolve aparent raţional limita impusă iniţial. Al treilea pas este acela de a reafirma limita ori de câte ori e nevoie. În acest pas, mai ales când vine vorba de persoane cu care interacţionăm constant, sau care ne sunt dragi (precum membrii ai familiei) putem adăuga informaţii suplimentare când afirmăm limita, putem explica consecinţele în diferite trepte de avertizare, până să o punem în practică.

A doua parte a volumului explorează situaţii uzuale şi concrete în care ni se propun exemple de stabilire a limitelor. Ceea ce face interesant Melissa Urban e să avanseze grade de fermitate, în funcţie de seriozitatea ameninţării. Cu cât ameninţarea resimţită e mai mare, cu atât formularea va fi adaptată în consecinţă. Autoarea distinge trei grade de risc: verde, galben, roşu. Limita verde implică un risc redus al ameninţării şi implicit o formulare mai blândă şi generoasă. Limita galbenă implică un risc mai mare, un limbaj mai ferm, referinţă la situaţii anterioare de încălcare a limitelor şi anunţarea unor potenţiale consecinţe dacă situaţia continuă. În sfârşit, limita roşie presupune situaţii de risc înalt, în care limbajul poate fi foarte ferm şi ultimatumul oferit din prima.

Autoarea aplică apoi această conceptualizare cu limite tricolore la mai multe categorii de situaţii: relaţiile profesionale, relaţiile cu familia, relaţiile cu vecinii şi prietenii, relaţia de cuplu, situaţiile din timpul meselor, subiectele delicate, relaţia cu noi înşine. Fiecare capitol vine cu un preambul care oferă câteva ponturi generale, apoi Melissa Urban propune întâmpinări la situaţii concrete, cu formulări cu grad diferit de fermitate în funcţie de ameninţarea situaţiei. Pentru a ilustra să luăm situaţia unui coleg care îşi rezolvă problemele personale în timpul serviciului şi ne cere să îl acoperim în faţa şefului. O limită verde ar putea suna aşa: „dacă întreabă cineva, pot spune că întârzii puţin, dar nimic mai mult”. O limită galbenă ar putea fi formulată aşa: „nu am de gând să te mai acopăr şi nu e corect să îmi ceri asta”. Nu în ultimul rând limita roşie va arăta aşa: „nu o să mai mint pentru tine!”. Melissa Urban anticipează, desigur, că plasarea acestor limite va atrage reacţii uneori furioase sau reproșuri din partea celorlalţi, doar că aceste lucruri nu mai sunt responsabilitatea noastră, noi suntem responsabili în primul rând de noi înşine, nu de reacţiile celorlalţi (această mutare de accent dă uneori senzaţia că cei care pun limite sănătoase sunt persoane egoiste sau meschine, dar e de fapt vorba de o reconfigurare clară a relaţiei: ce ţine de mine, ce ţine de ceilalţi).

Exemplele abordate în „Cartea limitelor” sunt numeroase şi uşor recognoscibile în practică: e-mailuri primite în concediu, şedinţe prelungite, termene ridicole de finalizare a sarcinilor, sarcini suplimentare în contexte supraaglomerate, socri care ne includ mereu în planurile de vacanţă, bunici care încalcă reguli de educaţie stabilite pentru nepoţi, prieteni care continuă să se deverseze emoţional fără să ne asculte, vecini care ne cer cu împrumut bani sau ustensile şi le înapoiază stricate etc.

Un volum accesibil şi practic, într-un climat general care asociază limita cu coerciţia ilegitimă, un climat în care teama de a traumatiza prin limită e mare, în care gura satului e considerată încă un arbitru relevant, dar dăunător nevoilor individuale, „Cartea limitelor” este un instrument foarte util pentru a cultiva un obicei eliberator.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.