Mă plictisesc să tot aranjez cornul păpuşoiului adus de ultimul Moş Crăciun, şi nu prea mai am nici petice pentru o rochiţă nouă pentru perechea sa, păpuşa. Rochiţa i s-a învechit, are nevoie de o alta, iar eu nu mai am deloc petice.

Las în urmă mirosul gogoşilor dospite şi sfârâitul uleiului încins în tigaie, pregătită pentru prima ,,şarjă’’. Nu mă aude mama când ies din casă. Ajung la poartă, mă uit din deal în vale. Nu o iau la deal, că pământul este dezgheţat şi drumul acoperit de nămol. Trec printre băltoace şi împing portiţa de la casa de peste drum. Nu o împing prea tare, ca să nu cadă peste mine, mi s-a mai întâmplat. Nu au reparat-o până acum, iar de pus drugul, nici vorbă nu poate fi. Pe o parte şi alta a potecuţei late de un pas, dau să scoată capete ghioceii. Au mulţi ghiocei, ei. Şi liliac mult au, primăvara, toată curtea aceea mititică miroase a liliac. Am şi eu liliac la poartă, dar nu miroase atât de bine. Din doi paşi ajung la cele trei trepte de piatră, spartă şi ponosită, ca şi portiţa. Casa lor este foarte mică, are o prispă, o bucătărie în stânga, în faţă, odăiţa de vară, iar în dreapta, camera bună, de la drum. Sar într-un picior de pe scara de jos, ajung la ultima şi deschid uşa, care scârţâie veselă. Veselă, pentru că mă ştie! Din prispa de vreo doi metri, aud voci. ,,Ia vezi, că veni rumânca!’’. Rita mă întâmpină în prag, bucuroasă de vizită. Veta, maică-sa, întoarce turte pe maşina de foc. Nu mă descalţ, pe jos este pământ. Ne văităm, eu şi Rita, că nu prea mai avem materiale pentru păpuşi. O întreb dacă mai ştie să ,,se iscălească’’. ,,Am uitat, nu pot să ţin minte!’’ O învăţ din nou, abia reuşeşte, a trecut mult timp, de săptămâna trecută. Iar au venit învăţătorii, să o roage să mergă la şcoală. Dar ea nu vrea deloc, cică nu poate ,,să înveţe carte’’. Nu seamănă Rita cu Mitică, taică-su. El este ,,titratul casei’’. Şi toată familia este conştientă de asta, căci Mitică şade în pat, cât e ziua de lungă, şi ,,citeşte cărţi’’. Ţiganul, cu tenul alb, este răsfăţatul, nu numai al familiei, ci şi al întregului neam. Ei erau negri şi înţelegeau să respecte superioritatea bărbatului, şi alb, şi cult. Veta era neagră tăciune, mică şi cocoşată. Dintre degetele de la mâna dreaptă, fumul de Carpaţi curgea ca un fuior şi o însoţea peste tot, fie că frământa pâine, ori amesteca în mâncare.

Acum, tăiase o găină care sfârâia pe plită. Când este gata meniul, trecem în camera de la drum. Acolo se serveşte mâncarea atunci când au musafiri, iar eu, bag seamă, sunt unul ,,de soi’’. Este cald acolo şi pe jos sunt preşuri. Două paturi sunt, de o parte şi alta a camerei, străjuite, fiecare, de câte o băncuţă. Apropiem băncile de masa din mijloc. Veta instalează tigaia, aduce turtele, toată lumea întinge cu spor în tigaia arsă, încinsă. După ce terminăm, fiecare luăm o bucată de carne. Veta aduce şi un castronel cu ciocantină. Rita mă ia într-un colţ al camerei: are o bucăţică de turtă dulce, o căpătase ea de la cineva, şi vrea să o mâncăm împreună, jumi-juma. Este dulce, pufoasă. Şi miroase a scorţişoară şi cuişoare. Mai vorbim, una-alta, o pun pe Rita să jure ,,pe roşu’’ că va merge la şcoală de săptămâna viitoare şi că va repeta zilnic ,,iscălitura’’, căci am să o verific! Ne aşezăm din nou la masă. Nu ştiu când s-a întunecat afară, auzim paşi apăsaţi pe lângă casă. În scurt timp, în prag apare fratele meu. Sar repede de pe băncuţă, pe marginea patului. ,,Aici erai, şi noi te căutăm de trei ceasuri, fusei şi prin deal, la Silvia, după tine! Hai, acasă, ne aşteaptă mama cu masa!’’. Bosumflată, merg prin întuneric în faţa lui. Nu vorbesc nimic, încerc să mestec şi să înghit ce-mi mai rămăsese… ,,Uite-o, mamă! Era la masă, la ţigani!’’. ,,Bine, mamă, nu ai ce mânca, acasă, le mănânci mâncarea ţiganilor? Că nici nu or fi avut ce pune pe masă, oamenii!’’. De voie, de nevoie, încerc să gust din ceea ce-mi pregătise mama. Nu-mi amintesc ce. Dar nu era nici pe departe atât de bună mâncarea, ca turtele calde şi subţiri mânjite cu ulei încins. Erau bune şi gogoşile mamei, dar nici pe departe ca turta dulce, şi nici a cuişoare nu miroseau.

Merg rareori la mama. Casa ei, casa copilăriei mele, este nu doar mare, dar şi măreaţă. De la stradă şi până la ea, încă mai sunt familii de ţigani, urmaşii celor din trecut. Pe toţi îi cunosc, ne dăm bineţe şi ne întrebăm de sănătate. Aproape niciodată însă nu privesc în curtea de peste drum, în care nimeni nu mai intră prin aceeaşi portiţă, părăginită. În curte nu se mai află acum, nimic. S-au stins demult ţiganii părinţi, iar Rita şi fratele ei sunt pe unde eu nu ştiu.

De multe ori însă, când mă gândesc la copilărie, îmi zboară gândul la poveşti cu Hansel si Gretel. Şi simt un miros de turtă dulce, acum puţin sărată…

De lacrima ce se prelinge pe obraz.