Dintre toți cei care se adunau în casa aceea, aproape părăsită și uitată de Dumnezeu, dintre toți membri familiei ea,  Dona, se atașase mult de Trubadur. Nu știa nici ea prea bine de ce. Să o fi atras alura, de om înalt, sau sufletul lui bun, pe care ea îl intuise? Sau, poate, ochii albaștri din care răzbătea o tristețe nemărginită? Ei făceau des petreceri și ea, Dona, era nelipsită. Când plecau ceilalți, ea rămânea cu cei doi. Că Trubadurul era doar chiriaș. Până la o vreme, la care el s-a hotărât să își renoveze vechea lui casă, tot părăsită și uitată de Dumnezeu, și aceea. Ea se mutase atunci cu el, și erau nedespărțiți. Îl însoțea la cumpărături, la doctor, la farmacie, peste tot. La cealaltă casă nu mai mergeau, decât uneori, când el  spărgea lemne sau ducea mâncare celuilalt, ,,fostul” ei, cum ar veni. De o vreme, cam de când s-au mutat, nu au mai participat nici la petreceri. Acum, el pleca des undeva, mai departe...