E musai ca, în prag de sărbători, măcar, să ajung să-i deretic prin odaie.

Cu chiu, cu vai, reușesc să o fac, fiindcă locuim destul de departe și pregătirile din ajunul sărbătorilor cu greu îmi permit.

Șterg, cu mare grabă și sârg, geamul, scot covorul, scutur covorul, spăl podeaua, șterg podeaua, așez covorul. Așez perdeaua care, dintotdeauna, îmi dă marre bătaie de cap, fiindcă este pretențioasă, mama, la falduri.

• Iar te grăbești, și iar nu avem timp de țoale! De când zici că îți faci timp….

,,Țoalele” sunt lucrurile pe care și le-a pregătit pentru când se va duce. Îi tot promit că facem inventarul, și nu-mi pot face timp pentru asta.

• Da, poate ai timp să căutăm la ceas, să mai numărăm o dată banii ăia!

Banii ,,ăia” sunt economiile ei, tot pentru atunci când va fi. Aproape de fiecare dată când merg la ea, îi număr. Ne-a tot rugat să ni-i dea, mie sau fratelui, și nu am riscat, niciunul dintre noi, să îi luam, de teama de a nu îi cheltui și, atunci când ,,va veni ceasul”, să nu îi avem la îndemână… Sau de teama acelui moment…

Cu greu mă cațăr până la pendulul bătrân, masiv, agățat pe perete, deschid ușița, iau banii, îi număr: douăzeci de mii trei lei. A mai cheltuit două mii, a mai adăugat trei și trei lei, de la ultima numărătoare.

• De ce îmi aduseși iar atâtea haine, cămeși, ciorapi, și iar, alte capoate? Ce să mai fac cu ele, că mereu îmi tot aduci?
• Să le îmbraci, să le porți, asta să faci!
• Păi, nu-mi trebuie atâtea, că o dată mă mai schimb, și atâta!

O privesc, mirată.

• Cum, adică, doar o dată?
• Așa, bine! Cât să mai trăiesc, ce, nu-mi ajunge? Nu am destui ani?

E veselă, merge ajutându-se cu două bețe, fiindcă picioarele nu o mai ajută.

• Mă duc, atunci când mi-o suna ceasul!

Privesc înspre pendulul din perete și mă bucur că nu mai funcționează de ani buni.

Știm cu toții că în cutia lui își adăpostește economiile acelea, ciudate, pentru noi, realiste, pentru ea.

Mă pregătesc să plec, nu inainte de a o asigura că nu divulg comoara de la ceas.

• Să nu spui nimănui, de banii ăștia! Că, știi bine, că Neta, Dumnezeu s-o ierte, așa a trăncănit pe la pomană, la vecină-sa, și știi ce a pățit! Ai mai aflat ceva, i-au găsit pe ăia?

Nu îi mai răspund, este o întrebare zilnică, la care încă nu am aflat răspunsul.

Da, așa este, știam foarte bine că pe Neta, vecina de pe deal, au găsit-o moartă, în odaia ei, cu mîinile legate, așezată pe pat.

Hoții i-au furat banii ,,aceia”, pe care ea, gură slobodă, se lăudase că îi are, ca să-și facă o pomană, de vii, o pomană mare, bogată, la care avea să cheme pe toți vecinii.