Nu observaserăm, niciuna, faptul că Țica avea abdomenul cam umflat. Era o femeie înaltă, uscățivă, săracă și harnică. Venea, vreme de iarnă, dis-de-noapte,  spărgea lemnele și aprindea focul în cele două sobe de teracotă. Vara o vedeam mai rar.

– Doamnă, mi-e rușine să-ți spun ceva… nu mai pot veni mâine, că nu mi-e prea bine…

– De ce nu ți-e bine, ai răcit? Nu-i nimica, rămâi acasă până te înzdrăvenești! Ar fi bine să mergi la dispensar, să te consulte doctorița, că ești cam palidă, nu arăți bine.

Lasă capul în jos și rostește, abia șoptit:

– Da, dar nu vreau să spun acolo că am născut… Că nu vreau să o păstrez….

– Cum, ai născut?! Când, unde?

– Ast noapte, acasă… O fetiță, și e slabă, ca vai de lume, și vânătă la față. Nici nu țipă, doar scâncește, așa. Mă gândesc că o fi murit, și atuncea scap �...