Autorul lunii august 2021: Cătălin Pavel

LIBRIS: Sunteți doctor în arheologie, ați scris poezie, proză, ați ținut vreme de 5 ani o rubrică de popularizarea arheologiei în săptămânalul Dilema. Există un fir roșu care leagă aceste preocupări ?

CĂTĂLIN PAVEL: Literatura și arheologia sînt pînă la urmă două instrumente de reflecție asupra oamenilor, care presupun o mare curiozitate față de această specie capabilă de toate prostiile și de toate lucrurile bune. Atît cînd citim un roman, cît și cînd facem săpături arheologice, iluzia este că aflăm ceva despre viața altora, despre altcineva. De fapt, evident, aflăm ceva despre noi înșine.

LIBRIS: Ce v-a atras la arheologie? Într-un alt interviu ați povestit despre o practică de vară, după primul an la Facultatea de Istorie. Era vorba de practica de vară la șantierul arheologic de la Adamclisi, când ați luat decizia de a urma acest drum profesional, deși până atunci nu v-ați gândit la el.

CĂTĂLIN PAVEL: În 1999 profesorul nostru Alexandru Barnea ne-a luat într-adevăr la Tropaeum Traiani și, cu asta, ne-a schimbat viața. Îl cunoșteam atunci doar din publicațiile lui, ca pe un mare erudit, și habar n-aveam că e posibil ca un asemenea specialist să se dovedească, atunci și în campaniile următoare, și un șef de șantier plin de umor, iubitor de muzică și de oameni (antici și contemporani). Moartea lui anul trecut ne-a făcut țăndări. Mi se pare remarcabil că marea majoritatea a celor cu care am lucrat atunci la Adamclisi, și cu care m-am împrietenit pe viață, au făcut pînă la urmă doctorate și lucrează și azi în arheologie, în muzee, institute și universități. Și nu știu pe nimeni care să regrete asta. E o dovadă că, deși se spune că în arheologie e greu să-ți găsești de lucru, dacă o iei realmente în serios, ca pe un pariu existențial, nu ai cum să te duci la fund. Sau poate e doar o dovadă că dacă apuci să ajungi o dată săpături arheologice, ești pierdut, pentru că nimic altceva nu se mai ridică la același nivel.

LIBRIS: Ați făcut un experiment anecdotic, dar convingător în cadrul unei discuții despre epistemologia arheologiei: ați așezat un obiect pe o masă și i-ați invitat pe participanți să îi asculte povestea. Rezultatul silențios a atras după sine concluzia că obiectele descoperite de arheologi nu vorbesc de la sine. E sarcina arheologului să articuleze această poveste? Câtă nevoie e de imaginație și câtă nevoie e de știință în acest proces?

CĂTĂLIN PAVEL: Mă gîndesc că arheologia este pînă la urmă un gest de traducere a trecutului în limba prezentului. Oricum, arheologul trebuie să pună vocea lui în slujba artefactului mut, fie că sînt balamale, fie că sînt narghilele, fie că sînt protezele dentare ale etruscilor. Înainte de a fi totuși vorba de traducere e însă vorba de restituirea unui mesaj deteriorat. Aici intervine și imaginația, e drept, dar nu vrei să fii nici ca un medic care ți-ar pune un diagnostic bazat pe imaginație (pe imagistică, da).

LIBRIS: Ați participat la săpături arheologice în România, Germania, Franța, Anglia, Maroc, Turcia, sunteți primul arheolog român care a făcut săpături la Troia. Cum arată teoria și practica arheologică peste granițe comparativ cu România?

CĂTĂLIN PAVEL: În teorie, decalajele (în cercetare, ca și în puterea economică) sînt menite să fie recuperate, dar în practică ele sînt menite să se permanentizeze. Fondurile pentru cercetare ale UE se duc mereu, prin alegeri obiective dintre aplicații anonimizate, către universități din Anglia, Olanda etc, care devin mereu mai competitive, iar la anul aplicațiile din România vor cîștiga la fel de puține sau și mai puține granturi europene. Pe de altă parte, de ce ar trebui UE să rezolve problema cercetării din România, cînd noi, ca stat, nu dăm vreun semn că ne-ar păsa de ea?

LIBRIS: Pare că aveți un interes pentru Dobrogea. E cadrul în care ați plasat și romanul Chihlimbar, dar și locul în care ați făcut săpături arheologice, un spațiu cu povești stratificate, multietnic, în care au ajuns până și popoarele nordice, așa cum aminți în volumul Arheologia iubirii. Ce este interesant pentru dumneavoastră la această regiune? Ce caută acolo menestrelul și compozitorul renascentist Josquin des Prez, protagonistul romanului CHIHLIMBAR?

CĂTĂLIN PAVEL: Dobrogea nu e doar interesantă. interesante sînt multe lucruri, dar Dobrogea are farmec. Farmecul nu este al celor frumoși, care-ți iau ochii. Este al celor tăcuți, care strălucesc la margine, care dansează cu stîngăcii, dar care au substanță, odată lepădat ambalajul. Am adăugat acest episod fictiv la biografia lui Josquin tocmai pentru că nimic nu era mai potrivit cu veselia melancolică a cărții.

LIBRIS: Dumneavoastră ne propuneți în bestsellerul editurii Humanitas, intitulat ARHEOLOGIA IUBIRII, o recuperare a iubirii prin vestigii arheologice, de la perioada neandertalienilor, la Antichitate și mai departe. Când vine vorba de iubire, ne-am obișnuit mai degrabă cu imortalizările excepționale din literatură și artă. Cum arată iubirea omului obișnuit în preistorie sau în antichitate, în Orient sau în Occident? E universală, suntem fascinant de diverși sau repetitivi ca specie, când vine vorba de iubire? Până și în Pompei întâlnim graffitti erotice…

CĂTĂLIN PAVEL: Nu știi niciodată realmente cum iubește celălalt, chiar dacă îi știi fiecare gest și fiecare cuvînt. Uneori de-abia înțelegi ce simți tu însuți. Pe măsură ce trece vremea de la publicarea volumului, încercarea mea de a scrie în cartea asta despre iubirea din trecutul îndepărtat mi se pare tot mai șarjată. Îi găsesc scuza că încearcă să prindă bătaia lungă a ideilor și eventuale invariante de comportament de la o cultură la alta. De exemplu, e un capitol acolo în care vorbesc de Adam, Eva și paradisul lor atît din perspectiva unui paradis neolitic, cît și din cea a unuia grec și persan, totul pus sub semnul figurii celor doi în arta creștină (inclusiv cu reprezentările lor de natură erotică) și al cercetărilor, rare și cu atît mai senzaționale, din mormîntul lor prezumtiv sub un edificiu colosal ridicat cîndva de Irod în Hebron (Cisiordania).

LIBRIS: Cel mai recent volum publicat de dumneavoastră, ANIMALELE CARE NE FAC OAMENI schițează portretele arheologice ale animalelor, mizând pe teza că animalele au modificat profund traiectoria istorică a oamenilor. Dincolo de faptul că au fost o resursă alimentară și una de pază, de ce am ajuns să le imortalizăm, să le sanctificăm, să le înscriem în creațiile artistice, să ne înmormântăm folosind reprezentări ale lor?

CĂTĂLIN PAVEL: Arheologia e cea care ne spune cînd a fost crescut primul urs în captivitate – în mezolitic, acum vreo 8000 de ani, în Franța de azi. Timp de cinci sau șase ani, acest urs anonim a umblat de colo-colo cu comunitatea lui, care nu era sedentară. A produs asta vreo schimbare în mintea vînătorilor mezolitici? Dar a copiilor lor…? Și discuția se poate extinde. De ce, în secolele de dinaintea extincției lor, paleoeschimoșii „Dorset“ creează așa multe figurine de urși polari? Ce simțea spectatorul roman din vremea lui Nero, privind urși polari care vînau foci în apă? Pe scurt, cred că se poate scrie aproape toată istoria omului prin istoria animalelor din preajma lui. Ceea ce fac în carte scriind despre pisici, cîini, cai, delfini, arici, struți etc. Oare ce-ar scrie ele despre noi !?

LIBRIS: Ce volume interesante v-au atras atenția în ultimul an?

CĂTĂLIN PAVEL: Uimitoare mi s-a părut apariția romanuluii Prevestirea, de Ioana Pârvulescu (Humanitas, 2020), un fel de Iosif și frații sai al lui Thomas Mann, dar scris în românește. Zic uimitor deoarece ca să produci o asemenea carte cu un subiect antic (profetul Iona…) nu numai că trebuie să fii un mare autor, dar în general trebuie să și vii dintr-o cultură mare. Din aparițiile de anul acesta am pus deoparte pentru cînd mă întorc de pe șantier Patericul copt, tradus de Ștefan Colceriu și echipa sa (Humanitas), Viața bună. O introducere în etică a lui Cristian Iftode (Editura Trei, 2021) și romanele Teo de la 16 la 18 al Ralucăi Nagy (Nemira) și Cornul inorogului al lui Bogdan Crețu (Polirom).

LIBRIS: Pentru cititorii care încă nu v-au cunoscut: cum îl recomandă Cătălin Pavel pe Cătălin Pavel?

CĂTĂLIN PAVEL: Eu recomand, de voie de nevoie, cărțile lui; pe autor, nu.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea