Aflat în căutarea unei povești polițiste inteligente, am remarcat cu încântare faptul că Editura Trei a continuat publicarea romanelor semnate de Joel Dicker. L-am descoperit și apreciat pe scriitorul francofon de origine elvețiană pentru câteva abilități particulare pe care le-am regăsit de fiecare data în narațiunile sale:

În primul rând, Joel Dicker oferă de cele mai multe ori mai mult decât o simplă intrigă detectivistică, ci face trimiteri măcar ironice, dacă nu psihologice la teme cu mai mare greutate. Adevărul despre Cazul Harry Quebert încheagă și o satiră la adresa relației dintre public și scriitor, „Cartea Clanului din Baltimore” oferă și o perspectivă asupra consecințelor comparației și rănilor timpurii produse în familie, „Enigma Camerei 622” livrează cu ironie felul în care lumea finanțelor ajunge să fie întoarsă și manipulată de profesia cea mai străină de lumea capitalului, anume cea a artiștilor. În sfârșit, „Dispariția lui Stephanie Mailer” oferă în subtext o explorare a sensului artei, dincolo de cel estetic, lansând întrebarea: cât de importantă poate deveni o piesă de teatru, atunci când ea se dovedește un mijloc pentru dezlegarea unei crime?

În al doilea rând, scriitorul elvețian e adeptul compozițiilor elaborate, cu mai multe planuri narative, cu glisări între prezent și trecut, cu o complexitate oarecum geometrică. Obișnuit să însceneze totul și conștient de efectul dramatic de tip show me, don’t tell me (nu-mi spune, ci arată-mi!), Joel Dicker își poartă cel mai adesea cititorii la firul ierbii și îi face martori direcți la evenimentele relatate, transformând povestea în scenă, convertind  un fragment care ar fi putut rămâne un simplu mugure narativ, într-o desfășurare dialogică la fața locului. Acest efect amplifică suspansul și imersiunea cititorului în atmosfera poveștii, dând și o senzație oarecum cinematografică.

În al treilea rând, Joel Dicker este un specialist în iluzionism, fără să renunțe la cheagul narativ. După ce te poartă arborescent într-o structură de tip puzzle care implică personaje numeroase și oferă numeroase piste false, dar limpezi la momentul introducerii, finalul aduce de cele mai multe ori senzația de eleganță, plăcerea de a fi fost păcălit cu stil.  

Toate aceste atribute le-am regăsit și în „Cazul Alaska Sanders”, o poveste din care nu lipsesc legăturile cu alte două romane ale lui Dicker, anume „Adevărul despre Cazul Harry Quebert”, respective „Cartea Clanului din Baltimore”. Cititorii care nu au parcurs în prealabil aceste romane ale scriitorului elvețian nu vor avea însă dificultăți de receptare a textului.

Plasată la câțiva ani distanță de momentul narațiunii din „Adevărul despre Cazul Harry Quebert”, „Cazul Alaska Sanders” e un fel de sequel care explorează destinul lui Marcus Goldman, un scriitor de succes care a reușit împreună cu sergentul Perry Gahalowood să rezolve misterul morții Nolei Kellergan din orășelul Aurora și să-și scrie astfel primul rău roman, salvând cu această ocazie și reputația maestrului său Harry Quebert. Aflat în căutarea lui Harry, la ani distanță de la elucidarea crimei Nolei Kellergan, Marcus se trezește prins într-un alt caz aparent rezolvat de autorități în urmă cu ani de zile, în care e implicat amicul său polițist Perry Gahalowood.

Alaska Sanders, o tânără cu ambiția de a deveni un star la Hollywood e găsită moartă în Mount Pleasant, un orășel din statul New Hampshire în 1999. Cele mai rezonabile indicii trimit către fostul ei partener, un individ cu temperament impulsiv, care, după interogatoriul poliției decedează, nu înainte de a-l demasca și pe prietenul acestuia din copilărie, Eric Donovan ca autor al crimei, acesta fiind în cele din urmă condamnat la închisoare. Câteva detalii trecute cu vederea în anchetă atrag atenția lui Harry și Perry care fac din nou o echipă în încercarea de a reconstitui evenimentele din orășelul New Hampshire petrecute în urmă cu mai bine de 10 ani. Un vechi proverb englezesc ne amintește că diavolul se află în detalii (the devil is in the details), iar această zicală se aplică riguros și în povestea lui Dicker, acolo unde fiecare amănunt are potențialul de a pune la îndoială, în primul rând, versiunea inițială a poveștii și apoi, în al doilea rând, să livreze alte piste de explorare.

De la un miez simplu în care legăturile se pot face facil, în cea mai plauzibilă variantă, Perry și Harry, ajutați și de alte personaje vor aprofunda premisa unei crime perfecte, contrat intuițiilor. Așa cum ne amintește Dicker, o crimă perfectă nu este cea a cărui autor e de negăsit, ci cea care înscenează perfect un autor greșit. Un criminal perfect e un iluzionist perfect care mută atenția autorităților în altă parte, așa cum face de altfel, și un autor de romane polițiste.

Împreună, Harry și Perry vor descoperi o încrengătură de legături improbabile (parțial forțate de Dicker pentru efect dramatic, dar păstrând totuși o anumită logică), din care nu vor lipsi polițiști din anchetă, secrete de familie din trecut, dar și prietenii cu miez putred. Toate acestea vor inversa ocazional raportul dintre agresat și agresor și vor răsturna complet perspectiva asupra narațiunii.

Și pentru că Dicker nu se limitează strict la intriga polițistă, așa cum aminteam, povestea din „Cazul Alaska Sanders” urmărește, în paralel, situația personală complicată a protagoniștilor. Marcus se află într-o dilemă creatoare după primul său roman de succes și încearcă să-și clarifice atât viața sentimentală, cât și pe cea artistică, în vreme ce Perry se recuperează după moartea soției sale. Parcursul prieteniei celor doi, dincolo de parteneriatul de ocazie în ancheta polițistă, conferă narațiunii lui Dicker o atmosferă particulară umană.

La fel ca în romanele anterioare, Joel Dicker oferă și în „Cazul Alaska Sanders” o construcție solidă cu un condiment intelectual, mai discret față de creațiile anterioare, dar cu un adaos de conținut semnificativ pentru cei care au îndrăgit personajele sale din „Adevărul despre Cazul Harry Quebert”. Iar pentru cei care nu l-ați citit încă pe Dicker și acest volum e un punct de plecare promițător. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.