Înțeleg tot mai des că libertatea de a te pune pe gânduri e ultima libertate de ne-a rămas. Inalienabilă contorsionărilor de sens la care asistăm. O mediocritate absurdă lovește în timpul de răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Catodici, ne-am extras din suflete cumințenia și o atârnăm pe toate sforile și sforăriile lumii. Un soi de exhibiționism etic, concentrat pe posibile dreptăți construite împotriva adevărului. Cum supraviețuim altfel decât punându-ne pe gânduri. Sunt mulți dintre aceia care spun că exercițiul credinței nu are în sine nimic rațional. Cu atenție, citind izvoare și analizând realități, ar remarca sinceritatea adâncă a rațiunii credinței. Un construct metaforic, ar zice. Iar mie este a-mi zice: Cred Doamne, ajută necredinței mele. Eliberează-mă de constructul credinței și fii Tu Cel Ce-mi Este Credința.

Nu am aflat încă om liber care să nu creadă. Dacă nu în Dumnezeu măcar în oglindiri ale Sale în lume, energii necreate ce-și oglindesc splendoarea în cele ale creatului. Poți să nu crezi, de exemplu, în Dumnezeu dar ești gata să mori pentru Țară- sau măcar mimezi asta. Ori conținutul Țării este un exercițiu de Libertate în Dumnezeu. Atât. Este strict libertatea mea de a cădea pe gânduri pentru Țara mea și tot ce semnifică ea. Deloc politic ci în geneza culturii ei într-ale libertății. Când omul se socotește liber dar nu crede înveșmântează în drapaj de dric cea mai frumoasă dintre Nunți. Organizează evadări din moarte în mai moarte, de s-ar putea admite, în mai-nimicul din jur. Priveliștea nu este a unei opțiuni debusolate, ci doare prin absurd.

Căutând în inima ta ca om descoperi gândurile pe care merită să le gândești și să le frămânți pentru a înflori în tine prescura liturgicului cotidian- rugăciunea, creșterea în virtuți, eliberarea din hatul cu grohotiș intelectual. Te așezi cu tine dinaintea Lui. Cuminte. Precum bătrânii odinioară dinaintea icoanelor de glajă în care-și ascuțeau mintea. Libertatea de a te pune pe gânduri constă tocmai în acordarea frământăturii din tine la cumințenie. Dintâi te lupți cu trupul- măgarul poverilor dinlăuntru- apoi cu propriul tău suflet. Cu schija de rezistență la liniște care rănește în tine cu fiecare nedreptate pe care o vezi, cu fiecare necordialitate cu iubirea din care izvorăsc adevăratele gânduri dintru sine. Putem să ne mințim pe noi, putem să ne spunem că ne e bine când binele e departe de noi, într-un plan atât de îndepărtat încât nu se mai zărește? Desigur că o putem face. Atât de mare este libertatea încorporată în chipul lui Dumnezeu din noi încât ne îngăduie exemplul acesta. Când o facem devenim mai oameni? E singura întrebare ce se naște în sufletul meu când insist pe ideea că nu sunt chiar așa vinovat de cutare ori cutare lucru. De aceea Părinții Bisericii- mai ales cei filocalici, pedagogii gândirii întru aflarea lui Dumnezeu- ne îndeamnă mereu la smerirea gândului, la articularea lui pe circumstanțele Scripturii. Nu am curaj mereu să spun dar des îmi vine să-mi spun că în fond a te adânci în gândul tău și a lucra cu el înseamnă a te pune dinaintea lui Dumnezeu. Iar când lumea te înfurie să o vezi prin ochii lui Dumnezeu. Cum minunat își încheie povestea ciorbei de bolovan blândul martir Vasile Voiculescu. Cu mult înainte de a citi un rând din Evanghelii ori din textele patristice paginile lui – „Revolta dobitoacelor” ori „Ciorba de bolovan” primează, ori minunatul poem „Pregătiri de cină” – mi-au descoperit exercițiul acesta. Al modului prin care Dumnezeu ne privește. Blândețea Lui, necuprinsa Lui milă și iubire rodind în inteligență m-au învățat să caut calea cea strâmtă, anevoioasă uneori, a aflării voii lui Dumnezeu. Niciodată coercitivă. Niciodată altfel decât o amplă deschidere spre Iubire.

De aceea cred până astăzi că înainte de ne crește pentru spiritualitate avem obligația de a ne citi oamenii cu adevărat copleșitori. Sunt în uimire și dinaintea Gramaticii lui Dimitrie Eustatievici, dar și dinaintea puștiului care a descoperit cum poate regenera energia nucleară trecând-o prin bastoanele unei baterii care numai în mintea lui, strălucită, a evoluat spre noi. Nu mă dumiresc cum a putut Ștefan, clericul zămislitor de icoane pe tâmpla de piatră romană de la Densuș ori pe arcul de podmol ceresc al Streiului să prindă lumina aprinsă în răsăriturile din Marea Adriatică. Dacă pui urechea pe zid nu auzi doar clocotul de copită al soldatului roman ce-și onorează generalul, ci și valul destins al brizei ce i-a odihnit pe oamenii cnejilor în bătăliile curajoase în slujba coroanei ungare. Am străbătut inelele de luciditate ale Laserului de la Măgurele cu aceeași emoție pe care am avut-o trecând pe sub bolțile peșterii de la Bistrița, măgulind piatra cu un sărut de inimă pe fruntea sfinților ce au rezistat atât amar și dulce de timp. Aici văd libertatea. A ști pe ce lume te afli. Chiar dacă lumea în care te afli nu îți place- și nici nu are cum- în întregime. A plonja în gândurile tale când furtuna învolburează viața e semn de libertate. E semn că știi că răul nu poate fi etern.

Uneori descopăr în spitale muribunzi fericiți. Nu mint. Oameni întregi. Știu de unde vin. Știu și de ce sunt chemați să plece. Supraviețuiesc oricăror analize. Aproape le neagă prin prezența lor. Și-i întreb mereu, obraznic dar șoptit, cum de reușesc să nu-și piardă lumina din chip, încrederea din privire. Uneori sub efectul „turbiliniu” al cine știe cărui medicament ce propune evadarea spre o moarte zis-demnă.

Mă cuprinde mereu un gând. Ce voi gândi înainte de a nu mai fi gândire sau de a nu mai fi decât ce gândesc alții că aș fi putut fi? Trece cu mine gândirea dincolo de raza de noapte a vieții. Zorii zilei celei fără de înserare mă vor găsi descoperind, uitând, amirosind a pământ? Des aud pe câte unii că spun: „ultimul gând cel care pleacă l-a închinat lui Dumnezeu”, familiei și alte câte. De unde să știm noi ce gândește un om care se stinge, de unde atâta orgoliu încât să credem că știm ce spune el când dă ochii cu Cerul? De aici nevoia de libertate de a te pune pe gânduri. Sunt gesturi care exprimă mai bine decât vorbele. Mă întreabă câte unii de ce bătrânii lor se întorc cu spatele în patul suferinței, de ce nu mai vor să-i vadă? Le spun mereu că e greșită perspectiva. Nu. Nu-i vorba de ei aici. Omul nu vrea să fie văzut cum oftează dintâi la întâlnirea cu veșnicia. E o jenă a plecării în toate plecările. Lași în urmă totul și pleci spre o împărăție pe care oricât de mult te asiguri să o cunoști nu o cunoști niciodată deplin. Pentru că deplin e gradul de cunoaștere ce ne atinge după moarte.

Așa că îmi caut vindecarea de gândul la ce voi gândi. Pot doar asuma niște „perspective ale minții” (cum ar zice Howard Gardner), dar nu pot să-mi asum mintea întru totul. O las în grija lui Dumnezeu nu ca o scăpare, ci ca singurul exercițiu de Înviere înainte de Înviere. Pentru că a avea libertatea de a cădea pe  gânduri înseamnă să urci Taborul propriu, să surprinzi Lumina aceea care schimbă perspectiva și o fundamentează în veșnicie. Poate de aceea zvonurile ucigașe ori răutățile ieftine încep să-și piardă din tărie oricât de sofisticată ar fi arma din care sunt executate. Nu nimeresc metafizicul gândului tău oricât de multă aroganță ar avea în a te domina. Alongarea în tine a gândului libertății freamătă în viscerele fricii ca un derviș pocăit și întors la Adevăr. Plesnetul ploii pe obraz ori lacrima de emoție din gustul cireșei sunt mai reale decât ura din jur și de jur împrejur. E o libertate pe care nimeni, niciodată nu o poate cenzura sufletului tău. Aceea de a cădea pe gânduri și de a te ridica. Mai cuminte și mai curajos deopotrivă. Cu moartea pe moarte plecând…

Articol realizat de Contantin Necula  pentru Revista literară Libris Nr.2 2023.