Nicolae Manolescu a fost văzut drept ultima redută a receptării eminamente estetice a literaturii. Criticul și istoricul literar nu a redus receptarea la dimensiunea estetică, ci a fost promotorul și apărătorul autonomiei esteticului, ceea ce înseamnă cu totul altceva. Vorbim despre un critic literar foarte sensibil la problema est-eticii Monicăi Lovinescu, un critic literar care nu a abandonat niciodată dimensiunea etică a literaturii, dar a pus întotdeauna în prim plan ceea ce primise drept învățătură de la bătrânul Titu Maiorescu. Să nu uităm că Manolescu își începe opera cu lucrarea din 1970, Contradicția lui Maiorescu – teza sa de doctorat – și că nu va renunța să se raporteze la perspectiva maioresciană, în ciuda abordării lucide a structurii contradictorii a celui care a întemeiat critica de direcție, plecând de la echilibrul instabil dintre spiritul religios și cel polemic al acestuia. Contradictorie devine, într-o interpretare unidirecțională, în limitele logicii aristotelice și aplicabile precum în lucrarea sa de început, și poziția manolesciană, care dezvoltă exercițiul critic pe dimensiunile etică și estetică ale literaturii române. Prin urmare, doar unghiul din care este privit exercițiul critic, de vreme ce istoria literaturii române nu putea să fie, din perspectiva lui Nicolae Manolescu, decât o istorie critică, este ceea ce diferă în mod substanțial între abordările din mediul literar și universitar autohton. Să ne aplecăm asupra acestei perspective critice asupra criticii înseși, deoarece din acest punct de vedere se pot lămuri contradicțiile vârstelor sau generațiilor literare, cele noi mai interesate de eliberarea literaturii de corsetul estetic. Pe de o parte, literatura nudă (sau în desu-uri) s-a prezentat și în ochii lui Titu Maiorescu, determinând-l, probabil neimpresionat de pliurile și cutele lepturariilor, să propună corsetul. Pe de alta, eliberarea de strânsoarea balenelor înseamnă un câștig în mobilitate, nu în eleganță. Nu în ultimul rând, operațiunea însăși, în toate cazurile de până acum, de îmbrăcare sau dezbrăcare a corsetului estetic, înseamnă punerea în aplicare a totalității ideilor și conceptelor generate de necesitatea schimbării, adică o perspectivă (sau cel puțin nuanță) ideologică.

Odată cu plecarea lui Nicolae Manolescu, o parte a criticii literare propune, printr-o acțiune ideologică, renunțarea la autonomia esteticului. Impunerea autonomiei esteticului se făcuse tot printr-o acțiune ideologică, iar menținerea a avut, de asemenea, o anumită adâncime ideologică. Prin urmare, vorbind despre sfârșitul acestei autonomii (presupunând că ar fi posibil) – conceptul, în esență, presupune o formă de libertate de administrare, pe criterii dinainte stabilite – se creează cel mai adesea confuzia amintită între autonomia esteticului și receptarea eminamente estetică, iar pe de alta nu se lămurește unghiul sub care este văzut esteticul în literatură. La această confuzie contribuie cel mai adesea apărătorii estetismului, interesați mai degrabă de îngroșarea dimensiunii metafizice a propriei abordări. Din acest punct de vedere, ar trebui lămurite câteva aspecte: estetismul lui Maiorescu, apoi cel al lui Lovinescu și Manolescu, este mai degrabă de natură pur analitică, subsumat, așadar, unei proiecții metodologice consistente (cu mențiunea că Maiorescu doar menționează existența căii, demersului, metodei, fără să o aplice ca atare). Estetismul metodologic, în foarte mică măsură abordat ca atare, nu este scos întru totul din discuție. Are dreptate, spre exemplu, Iulian Bocai atunci când amendează, într-un articol din 2022 din Timpul, cu titlu mai ideologizat decât conținutul, „Recviem pentru ideologia esteticului”, această cale pe care o definește riguros: „Ca intenție metodologică, e o strategie analitică destul de răspândită și ar suna așa: nu putem spune cu exactitate din care punct anume începe influența lumii asupra literaturii și în cel fel o operă literară influențează ea însăși realitatea, iar în cercetările noastre istorice trebuie să ne oprim în examinarea acestor influențe dinspre lume undeva, fie și pentru că nu vrem să pierdem din vedere obiectul cercetării. Altfel spus: chiar dacă am ști că lumea se varsă, cum ar veni, cu totul în operă și că pentru o elucidare completă a acesteia am avea nevoie de o elucidare completă a lumii, acest lucru e imposibil și oricum aici suntem interesați de produsul final, și anume de obiectul artistic, nu de toate lucrurile care l-au făcut posibil”. Dar dacă am privi perspectiva metodologică asupra literaturii ca fiind exterioară, adică dacă am vedea (cum este firesc din punct de vedere metodologic) dimensiunea estetică a operei ca o mărime fizică, măsurabilă printr-un set de instrumente care utilizează unități de măsură unitare sau convertibile? Adică dacă am privi opera de artă expusă într-un câmp vectorial pe dimensiunile estetică, ideologică și etică, putând să aproximăm (analogic) valorile asociate fiecăreia dintre aceste dimensiuni?

Din această perspectivă privind lucrurile, autonomia esteticului s-ar traduce prin prevalența valorii estetice în raport cu cele extraestetice, măsurabile sau ușor de aproximat pe dimensiunile ideologică și etică. Asta înseamnă că, din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu a fost chiar promotor al unei asemenea școli de gândire. Dacă analizăm factual, vom constata că libertățile generației ‘80 au fost girate de convingerea în aceste libertăți exprimate de criticul literar, care nu a propus o formulă rigidă de raportare la literatură și lume, ci una degajată, dar în raport cu criterii precise. Deci ultimul bastion al autonomiei esteticului nu a fost decât un bastion al libertății de exprimare, în care valorizarea operei să se facă în baza unui criteriu principal, cel estetic, și a altora secundare, nu lipsite de importanță, dar utile în scrierea unei Istorii morale a literaturii române sau a unei Istorii ideologice a literaturii române (ambele idei pot fi materializate și, sunt convins, s-ar putea bucura de o receptare neîngrădită). Privind astfel problema autonomiei esteticului, orice dezbatere pe această temă, indiferent de coloratura ei ideologică, este bine venită. Nu lezează, altfel spus, libertatea de exprimare și susținere a unui punct de vedere sau a altuia, nu aduce prejudicii, nu creează polemici (decât dacă nu e impune o formă deja rigidizată de exprimare, reductibilă la o singură perspectivă). Problematica autonomiei esteticului, deși dezbătută intens, cu argumente diferite, militându-se pentru diferite poziționări, nu este una care să conducă la o ruptură fundamentală în literatura română contemporană.

Alta este, însă, chestiunea spinoasă legată de această autonomie a esteticului. Este vorba despre dimensiunea morală a angajării. Tolerarea ideologiilor culturale (și, implicit, a celor adiacente, politice, sociale, economice) reprezintă starea de normalitate în dialog. Lipsa de toleranță este problema actuală. Nu poate să producă bulversare aderarea la criterii psihologico-antropologice în promovarea operei literare odată ce criteriile sunt explicite, ori menținerea în clasificarea ontologico-estetică provenind din studiile lui Lessing (atât de apreciat de Titu Maiorescu), afirmând, de asemenea, că unitatea estetică a iluministului german este cea care determină un anumit interes. Este, însă, deopotrivă imatur și lipsit de moralitate atacul la persoană. Este imorală utilizarea operatorilor estetici calificând negativ autori (nu opere), propunând apropierea ideologică drept criteriu de judecată și nu lectura și analiza cărții. Există, în paralel cu dezbaterea pe tema eliberării de autonomia esteticului, o mișcare care depășește negativismul, duritatea de limbaj și contondența avangardelor. Modul în care operează este similar acțiunilor de delegitimare din anii proletcultismului, când un Sorin Toma scria cunoscutul articol denigrator din Scînteia la adresa lui Tudor Arghezi, sau cu ceea ce revista de scandal literar Săptămîna înfiera prin vocile lui Eugen Barbu sau C.V. Tudor. Nu există identitate sau convergență ideologică între ceea ce se întâmplă în această dezbatere a paradigmelor (nici o astfel de dezbatere nu poate duce la revendicare a victoriei, exceptând cazurile de convertire ) și ceea ce s-a produs în deceniile cele mai urâte ale comunismului românesc, dar din punct de vedere moral nu există diferențe. Problema autonomiei esteticului practic nici nu există în această abordare. Nici nu contează dacă ultimul bastion al estetismului avea sau nu dreptate. Din perspectivă ideologică, nu are importanță nici măcar dacă generațiile literare următoare se vor alimenta din estetism sau din antiestetism. Important este doar faptul că atunci când nu ai nici puterea de înțelegere, nici predispoziția la efortul de a parcurge opera, nu rămâne decât soluția anarhistă: aceea de a distruge scriitorul pentru a fi convins că i-ai distrus opera. Ce e grav e că acest hate speech este întreținut și chiar încurajat. Să devenim lucizi în această abordare, păstrând suspendate, spre ilustrare, ultimele cuvinte ale lui James Joyce: Does nobody understand?

Articol realizat de Adrian Lesenciuc pentru Revista literară Libris Nr.1 2024. 
n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.