România este o țară care duce încă lipsă de psihoeducație și alfabetizare emoțională. Odată cu răspândirea new-media și a trendului podcasturilor ce popularizează mesajele diverșilor activiști în zona sănătății mentale, situația conștientizării relevanței chestiunilor psiho-emoționale probabil că s-a ameliorat într-o oarecare măsură, deși cu siguranță nu la scară largă și nu uniform. Între atâtea voci relativ tinere care au căpătat notorietate mai ales prin noile mijloace de comunicare și prin moda atelierelor de dezvoltare/resorturi sunt însă și vorbitori cu experiență care au contribuit de decenii la promovarea psihoeducației și abordarea temelor tabu în spațiul public. Printre acestea se numără și Cristian Andrei, psihoterapeut și medic neuropsihiatru care, încă de la finalul anilor ‘90 avea intervenții rezonabile fie în presă, în zona editorială sau radio-tv. Cristian Andrei și-a asumat curajul și datoria publică de a vorbi, în calitate de specialist despre sexualitatea adolescenților („Lecții particulare” au reprezentat un volum de educație sexuală foarte accesibil și oportun pentru această grupă de vârstă, în perioada în care accesul la internet era încă limitat), despre psihologia relațiilor de cuplu, dar și a identității feminine și masculine (amintesc aici volumele „Pernă și ruj” și, mai recentul, „Harta femeii”). În ultimii ani, pe lângă acest rol de autor și public speaker conectat la generațiiile contemporane (vizitează școlile cel puțin lunar pentru a se întâlni cu adolescenții), Cristian Andrei a organizat proiecte importante cu posibil impact comunitar precum tabere de cuplu, dar și proiectul ParenTin prin care adolescenții devin educatori pentru proprii lor părinți. Nu în ultimul rând, deși poate mai puțin vizibil, Cristian Andrei a adus o contribuție  la continuitatea serviciilor de asistență socială și psihică comunitară prin coordonarea Fundației Estuar (pe care o conduce și în prezent).

Modelul de popularizare pe care l-a propus Cristian Andrei a rămas consecvent de-a lungul anilor și a fost probabil cizelat tocmai de interacțiunea cu generațiile tinere: a discutat relaxat, fără limbaj tehnic arid, fără condescendență cu publicul său. Această abordare se regăsește și în volumul recent publicat la Editura Bookzone, intitulat „Tu nu mă înțelegi”, o carte menită să așeze punți de comunicare între părinți și adolescenți, o carte care argumentează optimist că,  dincolo de inevitabilul conflict între generații (amplificate astăzi, pe fondul accelerării tehnologice), există totuși resurse prin care navigarea prin această etapă de vârstă tranzițională să devină totuși rezonabilă pentru toată familia.

Reperul implicit pe care îl aduce în discuție Cristian Andrei în acest volum este înțelegerea. Adolescența este o vârstă dificilă și pentru cel care o trăiește, dar și pentru cei care îi sunt alături, nu doar pentru că implică transformări fizice și psihice, ci și pentru că schimbă dinamica de familie și felul în care membrii ei se autoreprezintă mental unii pe ceilalți. În esență, o mare parte a dezacordurilor și conflictelor se leagă de o neînțelegere reciprocă și de modele rigide de comunicare asociate. Tocmai de aceea, dr. Cristian Andrei propune o flexibilizare a ambelor perspective, oferind o formă de prezentare inedită a volumului, astfel încât el să se adreseze deopotrivă adolescenților și părinților acestora.

Mai precis, într-o manieră practică și accesibilă, autorul își construiește volumul pornind chiar de la o serie de exclamații care se aud adesea în conversațiile părinților cu adolescenții, care reflectă nemulțumirile, dar și anxietățile, îngrijorările adulților. Unele dintre aceste locuri comune vin sub forma unor etichete: Ești leneș! E impertinent!, altele sub forma unor expresii de exasperare: Nu-l mai recunosc, Se taie!, Nu merge la școală, Anturajul l-a stricat, A luat-o razna, altele sub forma unor întrebări: oare e gay?

Pornind de la aceste momente care reflectă un blocaj comunicațional, Cristian Andrei își asumă rolul de mediator-traducător și construiește două tipuri de răspunsuri: unul adresat părinților și altul adresat adolescenților.

Fără să elaboreze chestiunile prea teoretic, Cristian Andrei vine direct în întâmpinarea blocajelor, reconstruind, ca în orice conflict, nevoile care se află în spatele ambelor părți.

Adultul este figura prinsă în dinamicile de putere socială care prețuiește previzibilitatea, rutina, planul de viitor, completitudinea lucrurilor și activităților, sănătatea. Adultul este persoana responsabilă care e preocupat de reputație, ordine, planuri durabile.  Prin contrast, adolescentul este un entuziast al libertății, un căutător de sine care are nevoie de grupuri de aceeași vârstă pentru a se oglindi și a-și asambla identitatea și nu e de mirare că va petrece mult timp pe internet (lumile virtuale și petrecerile sunt spațiile predilecte pentru a împărtăși și confrunta interese). El prețuiește mai degrabă spontaneitatea, momentul, plăcerea lui aici și acum. Tocmai de aceea el va avea tendința să experimenteze, să încalce regulile pe care nu le înțelege, să răspundă sfidător sau să fie indifferent la adresa celor care încearcă să îi impună ceva doar prin raport de forță. Socializarea, testarea autonomiei (chiar și în experimentele cu alcool sau droguri) sunt repere importante pentru el. În același timp, adolescentul este și o figură vulnerabilă care se confruntă cu propriile transformări emoționale și fizice și poate uneori să dezvolte reacții extreme față de propriul corp, să experimenteze o identitate fluidă (inclusiv de gen). Pledoaria lui Cristian Andrei se referă la înțelegerea reciprocă: adultul este invitat să înțeleagă nevoile adolescentului, iar adolescentul este invitat să pătrundă nevoile adultului. Pornind de aici, se pot construi soluții. Vorbind doar pe limba adultului sau pornind doar de la nevoile adultului în discurs proiectate asupra adolescentului, ne vom lovi mai degrabă de rezistență în interacțiunea cu copilul nostru. Invers, atunci când adolescentul nu ține cont deloc de nevoile părinților săi (cel mai adesea pentru că nu le înțelege, în fond experimentul făcut de Cristian Andrei în sălile de clasă prin care adolescenții sunt invitați să renunțe pe rând, imaginativ, la cele mai valoroase lucruri pentru ei, reflectă că aceștia, chiar și în etapa de rebeliune și delimitare își iubesc totuși familiile), riscă să suporte un intervenționism și mai supărător.

Nu întotdeauna strategiile de ameliorare pe care le propune autorul sunt ușoare și la îndemână, ci implică un efort creativ de ambele părți. Părinții  sunt invitați să își tolereze anxietățile, să renunțe la armura autoritară și să ofere mijloace alternative de influențare (prin intermediul grupului de prieteni sau prin oferte de negociere) să se preocupe de propria realitate independentă de copil. Cristian Andrei aduce în discuție situațiile temeinice de îngrijorare (în cazul suspiciunii depresiei, adicției) și propune câteva direcții generale de comunicare și acțiune în situații dificile precum automutilarea sau consumul de droguri. Pe de altă parte, adolescenții sunt invitați să se implice în viața adulților din familie și să devină chiar ei mentori pentru părinți în multe chestiuni care implică tehnologia sau petrecerile.

„Tu nu mă înțelegi” este o carte practică, chiar dacă nu foarte elaborată, un punct de plecare în construcția comunicării sănătoase. Ea ar putea fi un instrument de plecare cu continuitate în abordarea bidirecțională pe care o propune Cristian Andrei în proiectul său prin care adolescenții își pot educa părinții. E o carte care unește, invită la dialog și, prin felul în care e gândită, ar putea în sine reprezenta o experiență de familie inedită care să propulseze mai departe o interacțiune bazată pe încredere și respect. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.