Carlo Vecce (n. 1959, Napoli) este filolog și istoric al civilizației renascentiste, profesor de literatură italiană la Universitatea din Napoli „L’Orientale” și unul dintre cei mai importanți cercetători italieni ai vieții și operei lui Leonardo da Vinci. În calitate de specialist în viața și opera lui Leonardo da Vinci, face parte, din 1994, din „Comisia Vinciana”. În cadrul faimoasei Accademia dei Lincei, de pildă, s-a dedicat unui proiect de reconstrucție a bibliotecii lui Leonardo, care a dus la organizarea de expoziții la aceeași academie, la Florența, la Universitatea Stanford și la Berlin, și la publicarea, în 2021, a volumului „La biblioteca di Leonardo”. După ce a scris poezie și teatru, dincolo de contribuțiile sale științifice, în 2023, publică romanul „Il sorriso di Caterina. Madre di Leonardo”, bestseller în Italia, tradus în peste 15 limbi și câștigător al „Premio Inedito Colline di Torino”, „Premio Nazionale di Narrativa Città di Penne”, „Premio Napoli Cultural Classic”. În 2024, editura „Humanitas Fiction”, publică și în limba română, în traducerea Oanei Sălișteanu, frumosul roman. Cu această ocazie am avut cu autorul dialogul de mai jos: despre libertate, frumusețe, dragoste, Florența și Renaștere ș.a.m.d..

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vecce, spuneți în interviuri că ați înțeles că istoria Caterinei putea fi spusă doar printr-un roman, pentru că doar el prinde viața, doar el poate reda povestea. Eu cred că ați pățit ca mine: că amestecul ei de sălbăticie și de rafinament, noblețea ei naturală, v-au făcut să vă îndrăgostiți, iar un îndrăgostit nu poate scrie un eseu, el poate, ca să se elibereze, doar să povestească sau să scrie poeme. Așa să fie? Apoi, de unde ați făcut-o, pe Caterina, frumoasă, blondă și cu ochi de cer? Din câte știu nu avem niciun portret al lui Leonardo și nu putem deduce că el ar fi semănat cu ea.

Carlo Vecce: Mai întâi de toate, vreau să vă mulțumesc pentru întrebările dumneavoastră, care sunt rodul unei lecturi atente și sensibile a poveștii Caterinei și care devin cu adevărat un dialog cu autorul. În fond, literatura e întotdeauna o formă de dialog, de comunicare între autor și cititor. În mod particular, prin această primă întrebare, dumneavoastră surprindeți perfect unul dintre elementele fundamentale ale comunicării literare, și anume implicarea emoțională a cititorului în povestea în care intră, ca să-i aparțină, interacționând în mod direct cu protagoniștii. Așadar, cum oare să nu te îndrăgostești de Caterina? Acest lucru mi s-a întâmplat și mie și a fost rațiunea principală pentru care am fost nevoit să scriu un roman și nu un eseu academic. Cum se știe, acesta e primul meu roman. Înaintea acestuia, ca profesor și cercetător, scrisesem multe alte cărți și studii academice. Dar povestea Caterinei m-a răpit întru totul. Aproape că mi-a provocat o criză. Așa este, aveți dreptate: m-am îndrăgostit și eu de Caterina, așa cum au făcut și celelalte personaje ale cărții. Iar privirea mea este privirea unui îndrăgostit. Niciun document nu menționează cum arăta Caterina, dacă era blondă sau brunetă, sau ce culoare aveau ochii ei. Doar închipuirea ne-o înfățișează astfel, sugerându-ne și că frumusețea ei i-a fost transmisă și fiului Leonardo. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Vă mărturisesc că am fost cucerit de romanul dvs. și cred că ați reușit, prin împletirea celor 13 voci (cu a dvs.), o adevărată poveste cu nimb, care mi-a lăsat, însă, și destulă tristețe. Ea e dată de faptul că tatăl lui Leonardo îi aranjează Caterinei un mariaj onorabil în loc să continue iubirea cu ea, să o păstreze. Pentru el dragostea nu e mai puternică decât convențiile, cutumele, aranjamentul social. Ar fi putut să le înfrunte? 

Carlo Vecce: Din păcate, nu. Convențiile sociale și juridice ale epocii erau foarte stricte, chiar și într-un oraș atât de evoluat din punct cultural cum era Florența în timpul Renașterii. Ideologia dominantă la Florența era cea a familiei, teoretizată de Leon Battista Alberti. Aproape întotdeauna, în familiile de rang înalt și bogate, căsătoriile erau aranjate din rațiuni economice și aproape niciodată nu se întemeiau pe dragoste. Fetele nu erau libere să își aleagă drept soț o persoană de care erau îndrăgostite, cu atât mai puțin ar fi putut face așa ceva o sclavă sau o fostă sclavă. Deci Piero nu o putea lua în căsătorie pe Caterina, o fostă sclavă. Fusese deja făgăduit fiicei unui negustor florentin și era obligat să respecte acea înțelegere. Cariera lui profesională era abia la începuturi, iar documentele pe care le-am descoperit arată că, în anii lui tineri, se găsea în condiții grele de trai. Cu toate acestea, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a o ajuta pe Caterina și pe copil. A făcut astfel încât să fie eliberată, i-a găsit și un soț în sătucul din provincia Vinci (Caterina nu putea rămâne singură), i-a permis să îl crească pe Leonardo în primii zece ani ai vieții băiatului și a salvat copilul de la tristul destin de a sfârși în casa orfanilor, în Ospedale degli Innocenti, iar în continuare avea să-și ajute fiul pentru restul vieții. Probabil, fiind el un om de onoare, după ce s-a căsătorit, nici n-a mai întâlnit-o vreodată pe Caterina. Piero a demonstrat un dezvoltat simț al responsabilității și o mare omenie. Și a făcut acest lucru din iubire. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Mi-a rămas gândul la primul frate al lui Leonardo, Pierfilippo. Acest frate mai mare este singurul frate bun (nevitreg); ce știm despre el? Ce s-a întâmplat cu el? Putem crede oare că umanitatea a mai risipit șansa unui alt geniu? 

Carlo Vecce: Cine poate ști? Cine ar putea vreodată ști dacă Pierfilippo era mai genial decât Leonardo? Tainele vieții umane sunt de nepătruns. Poate că în viitor se vor putea găsi noi documente: arhivele italiene, și în mod deosebit cea din Florența, nespus de bogată, sunt niște mine incredibile de documente în mare parte neexplorate, pentru că, în ziua de azi, majoritatea persoanelor preferă să facă cercetare pe internet, nu în biblioteci și arhive. Chiar și eu, când merg să studiez în aceste locuri, le găsesc mereu aproape goale. Povestea misterioasă a lui Pierfilippo, aproape în oglindă cu cea a lui Leonardo, ne învață însă și altceva. Și anume că în mod potențial destinul oricărei ființe umane poate avea ceva măreț, unic, irepetabil. De aceea ar trebui mereu să apărăm demnitatea vieții, oricare ar fi condiția de plecare. Să ne gândim la copiii evrei persecutați în timpul Holocaustului sau la copiii migranților de azi. Ori de câte ori una dintre aceste mici vieți se pierde sau dispare, întreaga omenire pierde ceva pentru totdeauna.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Să vorbim și despre surâsul Caterinei, pe care îl asemănați surâsului Giocondei. Dvs. îl apreciați, în roman, ca duios, gingaș, nedeslușit, cu bucurie și ironie, straniu, „trist și sever, frumos, dar aproape sălbatic”. Evident, nefiind decât schiță tăcută a bucuriei, surâsul implică luciditate. E la jumătatea drumului către râs, dar e reținut, temperat. Este el cea mai bună grimasă a libertății (pentru că implică și suferință, pericol)? Este, deci, surâsul Caterinei, surâsul libertății? Oare libertatea nu râde?

Carlo Vecce: Vă mulțumesc pentru această observație atât de frumoasă, la care nu m-am gândit. Da, e adevărat, surâsul Caterinei este și un surâs al libertății. E un surâs abia sugerat, ca și pictura lui Leonardo, reținut, greu de definit. Nu e un râs deplin, deschis, pentru că libertatea e mereu o cucerire ce se obține cu mult efort, cu multă durere. În surâsul Giocondei și în cel al Caterinei se regăsește mereu ecoul suferinței, al greutăților vieții, dar și al bucuriei regăsite și al iubirii care, în ciuda tuturor, învinge mereu ura și răul. Surâsul libertății triumfă asupra expresiei încrâncenate a celor care vor să impună celorlalți propriul adevăr de neurnit, a celor care vor să constrângă ființele umane către o unică doctrină și să facă din ei aproape niște sclavi.

Laurențiu-Ciprian Tudor: „The New Scientist”, de pildă, a dezvăluit rezultatele unui studiu întemeiat pe analizele unui program de recunoaștere a emoțiilor pe chipul uman: potrivit lor, Gioconda, este în proporție de 83% fericită, 9% dezgustată, 6% temătoare și 2% furioasă. Nu e prea multă fericire în analiza lor? Nu cred că Gioconda și Caterina sunt fericite. Cred că, mai degrabă, sunt mulțumite, ca un om care și-a găsit liniștea după un drum lung. Ca cineva care a pătimit și nu a fost învins, căruia lumina interioară nu i-a putut fi stinsă. Sunteți de acord? Asta deși „giocondo” poate deriva din latinescul „iucundus” care înseamnă senin și fericit.

Carlo Vecce: Nu știam rezutatele acestei cercetări, dar cred că sunt cumva prea simpliste, ca în general toate lucrurile care își au obârșia în Inteligența Artificială. Din fericire, complexitatea și profunzimea spiritului uman, străbătut de o scânteie divină pe care nici o mașinărie nu o va deține vreodată, o depășesc considerabil. Când folosim cuvântul fericit trebuie să fim conștienți că se referă la ceva ce nu există pe pământul acesta. Nici o ființă umană nu va fi vreodată, în această viață, fericit în chip deplin și absolut. Fericirea este o tensiune și acesta este lucrul cel mai frumos, pentru că noi suntem creaturi în mișcare, în perpetuă transformare. Nu vom atinge niciodată fericirea absolută, dar am putea trăi, din când în când, niște momente de plenitudine, care ne vor umple de lumină. Momentele de iubire și de frumusețe. Iar acestea, e bine să nu uităm, nu sunt niciodată niște momente trăite în mod individual, în chip egoist și hedonist, ci întotdeauna împărtășite cu alte ființe umane. Fericirea nu e niciodată solitară, ci e mereu plurală.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Aș vrea să rămânem puțin la tabloul Giocondei. Oricum ar fi, oricine ar fi eternizat acolo (soția unui negustor, o iubită, un autoportret mascat sau chiar mama sa) e limpede că Leonardo a iubit tabloul acesta (și pe femeia din el) pentru că nu l-a vândut niciodată și l-a luat cu el în Franța, în 1516 (unii spun că l-ar fi dat, totuși, regelui Franței). Care credeți că este explicația atașamentului lui Leonardo pentru această pictură și cine credeți că a fost trecut în neuitare acolo?

Carlo Vecce: La origine, acel chip o înfățișa cu adevărat pe florentina Elisabetta Gherardini, soția negustorului de mătăsuri Francesco Del Giocondo. Dar Leonardo nu a terminat niciodată acel portret. După patru ani a încheiat cu greu pictarea feței acesteia. De ce? Deoarece cu trecerea anilor, această lucrare devenise altceva, și anume sinteza tuturor cercetărilor sale științifice și artistice, proiecția întregii sale lumi interioare și chiar și a propriei sale persoane, în forma unui autoportret ideal. De aceea, sunt voci care susțin că Gioconda e Leonardo travestit în femeie, și poate aici e și un strop de adevăr. Pentru mine, după descoperirea poveștii Caterinei, mai există un motiv fundamental. Când Leonardo a văzut-o pe monna Lisa zâmbind, i s-a părut că vede din nou surâsul mamei sale, care murise cu zece ani în urmă. Trebuie că a fost ceva tulburător. Și atunci acel tablou devenea pentru el un mod de a-și aminti de Caterina, având în fundal o natură sălbatică ce evoca lumea mitică și sălbatică a mamei sale. În mintea lui, Caterina și Natura se contopesc, se suprapun într-o unică figură. Mama Natură, Maica cea Mare.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, cum explicați fascinația oamenilor față de acestă pânză? Și de ce avem în cazul ei nu mai puțin de șase încercări de a o ataca, de a o vandaliza? Să nu suporte vizitatorii ironia de om liber, regăsit, a Giocondei? Oare ce le șoptește ea celor pe care îi enervează?

Carlo Vecce: În cultura populară a maselor, astăzi, Gioconda este o icoană pop; lumea merge la Luvru ca într-un pelerinaj în fața unei imagini sacre, dar fără să știe măcar de ce. Lumea se simte atrasă și fascinată de aceasta, dar, în același timp, așa cum se întâmplă cu toate icoanele pop, este și ațâțată spre o reacție opusă de ură și desacralizare. Să ne gândim la arta secolului XX, la episoadele lui Duchamp sau Salvador Dalì. Iar lucrul cel mai absurd pe care l-am observat ultimele dăți când am mers la Luvru este acela că sutele de persoane ce se aflau în fața Giocondei nici măcar nu o priveau, pentru că toți îi întorceau spatele ca să-și facă selfie cu ea! Asta este, culturii de masă Gioconda nu îi vorbește, nici nu îi murmură absolut nimic, pentru că știe că nimeni nu ar înțelege-o. Surâde doar ironic, ca întotdeauna.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În 2023 ați publicat acest roman, multipremiat și bine primit, iar imediat după, în 2024, o biografie a lui Leonardo. Cum a influențat romanul acesta felul în care s-a dezvoltat biografia? Cu alte cuvinte, ce ar fi fost biografia fără această poveste de dragoste (și de libertate) cu Caterina?

Carlo Vecce: Răspunsul e foarte simplu. Influența Caterinei a fost uriașă. Probabil că nu aș fi scris niciodată această nouă carte, ci m-aș fi limitat la a aduce la zi vechea mea biografie precedentă. Dar Caterina m-a făcut nu numai să povestesc prima parte a vieții lui Leonardo, integrând episoade mulțumită noilor documente pe care le descoperisem, ci și să lucrez cu sârg la stilul și la maniera de a povesti istoria omului Leonardo în dimensiunea autentică a umanității sale. Prezentându-l nu tot ca pe un geniu universal și supraomenesc, ci ca pe un om ca noi toți, cu toate greutățile, slăbiciunile și eșecurile sale. Și cu unica mare dragoste a vieții sale: mama sa, Caterina.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de Leonardo, în cadrul faimoasei „Accademia dei Lincei” s-a dedicat un proiect de reconstrucție a bibliotecii lui Leonardo, iar dvs. ați scris, în 2021, un volum despre aceasta. Din câte știm (și) biblioteca i-a revenit contelui Melzi. Ei bine, ce minunății conținea/conține ea și ce însemnă reconstrucția acestei moșteniri? Găsim în biblioteca lui Leonardo și cărți de literatură? Apoi, e adevărată părerea unora că Leonardo ar fi fost dislexic?

Carlo Vecce: Proiectul de cercetare legat de biblioteca lui Leonardo era cel de care mă ocupam pe când am descoperit, aproape întâmplător, documentele legate de Caterina. Nu puteam să-mi imaginez ceva mai îndepărtat, pornind de la cercetarea asupra cărților și culturii scrise și ajungând la noul orizont ce se deschidea larg asupra lumii sălbatice a Caterinei, cea care provenea din podișurile Caucazului. Dar și cercetarea legată de bibliotecă a fost fascinantă și plină de rezultate, care s-au concretizat în  câteva expoziții organizate în Europa și în Statele Unite și au fost publicate în mai multe cărți și online pe un site în opt limbi diferite ale lumii, unde pot fi consultate exact cărțile pe care le citea Leonardo, în edițiile lor originale. Rezultatul cel mai important a fost următorul: Leonardo nu era un „om fără carte”, ci un cititor pasionat, care, pe lângă învățămintele oferite de Natură, „maestra a toate”, adăuga, comparând, și învățămintele marilor filozofi și oameni de știință ai trecutului. A fost foarte frumos să descopăr că acele cărți nu erau toate „serioase”, cum s-ar zice, adică de știință și tehnologie, ci că multe erau de literatură, de poezii, de nuvele și povești, sau erau romane de aventuri și călătorii, cu alte cuvinte cărți care hrăneau imaginația, amuzând mintea. Un alt aspect fundamental al omenescului lui Leonardo. Leonardo era dislexic? Probabil că da, ba chiar și afectat de disgrafie. În manuscrisele sale, redactate într-un scris răsturnat, numit specular pentru că arăta ca reflectat în oglindă, fiind el și stângaci, se găsesc multe erori de grafie, care în multe cazuri par să derive din anumite incertitudini legate de limbaj și de fonetică. Să nu uităm că înainte de a merge la Florența, copilul trăise la țară, aproape singur, alături de o mamă străină care vorbea puțin sau stricat limba italiană.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vecce, ce este și ce face Comisia Vinciana? Ce înseamnă să faci parte din ea?  

Carlo Vecce: A fost pentru mine o mare onoare când cu mai bine de treizeci de ani în urmă am fost chemat să fac parte din această comisie, printr-un decret al ministrului Culturii. Mă simțeam aproape timorat, eu, tânărul cercetător, când dialogam cu marii exegeți ai lui Leonardo, pe care am avut șansa să îi cunosc atunci. Pentru mine au fost niște mari maeștri și de la ei am învățat totul. Apoi Comisia Vinciană a avut un rol fundamental în studierea și răspândirea adevăratei moșteniri a lui Leonardo, adică manuscrisele și desenele. De-a lungul secolului XX a și publicat de altfel toate manuscrisele în ediții splendide, însoțite de facsimile care îți dau de altfel senzația că răsfoiești caietele originale ale lui Leonardo. Acesta este adevăratul Leonardo, nu cel din Codul lui Da Vinci sau din tot felul de legende ale vremurilor noastre.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Aș vrea să vorbim puțin și despre sexualitatea lui Leonardo. Știm cum vede lucrurile Freud și avem și acea acuzație de homosexualitate, iar cartea dumneavoastră face loc explicației că el este un exemplu tipic de complex al lui Oedip, cazul unui copil copleșit de dragostea mamei sale. Dar discreția izvoarelor nu ascunde, de fapt, în cel mai bun caz, decât eventual, o existență ascetică, o viață de detașat, de desprins, de aiurit? Poeticitatea cu care vede el lucrurile (despre care vorbiți) nu pare a ascunde un reprimat.  

Carlo Vecce: E adevărat că Leonardo, spre deosebire de Michelangelo, nu își trăiește niciodată în mod reprimat și dureros propria-i sexualitate. Nu are nevoie să își exhibe condiția și e extrem de rezervat, iar în scrierile sale aproape că nu există vreo referire la aspectele intime și private ale vieții sale. Leonardo e un om profund liber și sub acest aspect. Aș vrea însă să mă întorc din nou la Freud, care chiar în eseul său despre Leonardo introduce, în considerațiile sale teoretice, conceptul de sublimare. Leonardo, care în copilărie și în raport cu mama sa a dezvoltat probabil o dimensiune de tip homosexual sau mai bine zis transsexual în depășirea limitelor de identitate și de gen, și-a sublimat orice pulsiune în formele artei, în căutarea unei frumuseți absolute, în cercetarea științifică și intelectuală ce nu cunoaște hotare. Toate picturile lui, visul său de a zbura, viziunea lebedei făcând  dragoste cu Leda, nu sunt oare niște minunate fantezii erotice?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Am și o curiozitate, o nedumerire: sunt autori care vobesc despre faptul că Leonardo și Michelangelo s-ar fi urât, că nu scăpau ocazia să se insulte. E adevărat? Ce ne spun documentele? Cum s-a ajuns la o astfel de părere?

Carlo Vecce: Nu, nu se urau, aceasta este o altă legendă a culturii populare, căreia îi place să născocească acest tip de antagonisme. Unele povestioare anecdotice iau naștere la câțiva ani după moartea lui Leonardo, pe când Michelangelo era încă în viață. Aceste două uriașe genii erau oricum foarte diferite din punctul de vedere al caracterului, dar și în privința concepției artistice și a viziunii asupra vieții. Pentru Michelangelo, arta este delir, luptă, pătimire și în cele din urmă extaz, în timp ce pentru Leonardo arta este o căutare lină a unui echilibru, a unei armonii de rang superior între om și natură. Au existat, desigur, și episoade reale de întâlnire și de ciocnire între cei doi, atestate în documente, la Florența, prin 1503-1504, pe vremea când se executau marile picturi murale în Palazzo della Signoria. Dar, dincolo de disensiuni, desenele și operele dezvăluie că amândoi, reciproc, au învățat mult unul de la celălalt: Michelangelo era interesat să copieze figurile lui Leonardo în unele desene ale sale, iar Leonardo învăța de la Michelangelo dimensiunea sculpturală a corpurilor în spațiu, care va deveni o caracteristică a ultimelor sale picturi.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Romanul dumneavoastră este și o reușită frescă a Renașterii, un timp al călătoriilor și al comerțului. Ați făcut mental călătoria Caterinei de la Tana la Florența, nu vă ispitește și o călătorie propriu-zisă pe urmele acestei femei formidabile? Apoi, studiind triburile Caucazului, ce obicei v-a impresionat cel mai mult? Mie mi-a rămas gândul la adopția temporară. Ce era ea cu adevărat și ce utilitate socială avea?

Carlo Vecce: Da, povestea Caterinei este și o poveste despre Renaștere și despre Mediterana, pentru că acestea sunt lumile pe care ea le-a traversat. Este istorisirea unei lungi călătorii, în timp și spațiu. O călătorie care l-a implicat, firește, și pe autor la persoana întâi. Îmi place nespus de mult să călătoresc, nu ca simplu turist, ci ca să descopăr alte popoare, alte culturi, alte limbi. În perioada în care scriam cartea cunoșteam, deja, din călătoriile mele anterioare, aproape toate locurile pe care le descriam, cu o singură excepție: Caucazul. Drept care, călătoria mea în lumea Caterinei a fost și mai marcat o călătorie interioră a fanteziei, hrănită din toate cărțile și povestirile pe care am reușit să le găsesc și să le citesc, de la marii scriitori ruși Lermontov și Pușkin până la jurnalele de călătorii ale exploratorilor italieni, englezi și francezi, din Renaștere până în secolul XIX. A urmat studierea culturii, a limbii extrem de dificile, a obiceiurilor și tradițiilor populare ale cerchezilor. O lume uluitoare, fascinantă, prin toate aspectele sale arhaice și primordiale. Printre atâtea altele se afla și această adopție temporară, care se explică prin dimensiunea tribală a acelui popor. Era o datină ce înlesnea contactele dintre clanuri, dar și căsătoriile mixte între triburi diferite, care aducea cu sine și o îmbogățire a moștenirii genetice.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cartea dumneavoastră e și o pledoarie pentru libertate, o accentuare a unor subiecte care, în mod de neînțeles, fac agenda fierbinte a zilelor noastre: război, refugiați, sclavie, trafic de femei și copii, crime ș.a.m.d.. De ce credeți că nu au dispărut toate aceste plăgi ale umanității? De ce ele au și azi prim-planul? Ce e de făcut?

Carlo Vecce: La acestă întrebare din nefericire nu știu să răspund. Mă simt destul de pesimist în această privință. Se pare că omenirea nu reușește deloc să învețe din greșelile trecutului și din ororile pe care și le-a comis sieși: războaie, holocausturi, atrocități care mai de care mai cumplite, exploatarea ființelor umane. Oare când se vor sfârși toate acestea? Sau poate sămânța răului și a violenței o fi de fapt înnăscută firii umane, ca o rădăcină ce nu poate fi smulsă?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Vecce, închei cu o altă mică curiozitate: știu că spiritul napoletan este unul aparte, exotic. Ce are special, propriu, napoletanul? Noi, străinii, avem în minte, în primul rând, marea, Vezuviul, pizza ș.a.m.d.. Apoi, sunteți și dumneavoastră, ca orice napoletan, fan Maradona? Sunteți și dvs. bolnav după fotbal?

Carlo Vecce: Vă mulțumesc pentru frumoasele lucruri pe care le spuneți despre orașul meu, orașul în care m-am născut. Sunt de acord întru totul, Napoli este unul dintre orașele cele mai frumoase din lume, îmbogățit prin cultura sa milenară și prin umanitatea sa, în afară de dimensiunea sa folclorică atât de binecunoscută. Eu însă nu sunt napoletan sută la sută, căci mama mea este din Trieste, fiind de origini slave, mitteleuropene, adică provenind dintr-o lume foarte diferită de cea mediteraneană. Ca și pentru mulți italieni, și în mine precumpănește o dimensiune a pluralității. Și deci, legat de fotbal, trebuie să mărturisesc că nu îl urmăresc în mod special, dar dacă echipa Napoli câștigă, sunt foarte fericit, pentru că e o sărbătoare nemaipomenită a tuturor.  

(traducere: Oana Sălișteanu)

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro. 

Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.