Burhan Sönmez și-a început cariera profesională studiind Dreptul la Istanbul, iar o scurtă vreme a și activat ca avocat. A colaborat cu reviste și ziare, a scris articole pe teme culturale și politice, devenind apoi membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Socială, Cultură și Artă (TAKSAV). În 1996, în timpul unui asalt al poliției turce, a fost grav rănit. Accidentul l-a determinat să se refugieze pentru o lungă perioadă în Marea Britanie. Din 2021 este președintele PEN International, iar în prezent își împarte timpul între Cambridge și Istanbul.
Apărut pentru prima dată în limba română la Editura Polirom, în 2016, „Istanbul Istanbul” este al treilea roman publicat de autorul de origine turcă, reluat anul acesta într-o splendidă ediție din colecția Anansi a Editurii Trei. A fost tradus în peste 50 de limbi, iar în 2018 a fost desemnat câștigător al EBRD Literature Prize.
Acum doi ani, în octombrie 2023, autorul a fost prezent la Iași la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT), unde a avut ocazia să discute cu publicul, dar și să acorde câteva interviuri, în care mărturisește că este pasionat de scrierile lui Panait Istrati, cu toate că nu a apucat încă să viziteze orașul Brăila, însă își amintește cu plăcere lecturile sale din „Codin” și „Ciulinii Bărăganului”.
Probabil că afinitatea scriitorului străin pentru celălalt pornește de la un numitor comun – fascinația pentru poveștile Occidentului și ale Orientului. Pentru Burhan Sönmez, Istanbulul devine un oraș-simbol. Situat pe două continente, Europa și Asia, fragmentat de cele două maluri ale Strâmtorii Bosfor -, acesta se metamorfozează treptat, dintr-un spațiu urban eclectic, plin de mistere, povești și mirosuri în egală măsură de inspirație orientală, cât și occidentală, într-un personaj care își stăpânește și își pedepsește locuitorii. „Istanbul Istanbul” aduce în prim plan două raporturi dihotomice – bucurie și suferință și interior și exterior -, care vor deveni teme complementare și definitorii pentru structura tuturor poveștilor.
Un alt merit al autorului în această carte este acela că, dincolo de a păstra echilibrul între durere și absența durerii, bucurie și absența bucuriei, reușește să-și condimenteze toate narațiunile, atunci când e cazul, cu luciditate și cinism, alteori cu tandrețe și nostalgie.
În acest roman, Burhan Sönmez sondează atât subteranele orașului, cât și pe cele ale indivizilor, iar cele mai multe lucruri le aflăm despre patru dintre ei – studentul Demirtay, doctorul, frizerul Kamo și unchiul Küheylan. Toți sunt prizonieri în celula unei închisori unde sunt torturați și interogați pe rând și fiecăruia îi este dor de ceva sau de cineva. Nostalgia și dorul pentru viața de afară îi determină să spună, pe rând, câte o istorie – trăită sau auzită din altă parte – cu scopul de a le trece timpul și de a-și distrage atenția de la suferința actuală. Este singura formă de libertate, dar și de evadare, care le este permisă.
Structura romanului și ideea împărtășirii acestor povestiri cu ceilalți, aflați și ei sub teroare, chinuiți de gardieni și de incertitudinea unei posibile salvări, amintește de un alt roman, „Decameronul”, la care fac referire chiar și personajele cărții. Dacă la Boccaccio era vorba de zece zile a câte zece povești spuse de zece tineri florentini, în „Istanbul Istanbul” se păstrează întinderea celor zece zile, însă poveștile sunt mai puține, direct proporțional cu numărul protagoniștilor, care sunt mai puțin numeroși decât în novella italiană.
Primul prizonier din celulă a fost Doctorul. Se afla acolo de două săptămâni împreună cu studentul Demirtay, căruia îi curățase rănile și îl învelise cu haina lui. Frizerul Kamo aștepta de trei zile să fie săltat de echipele de anchetă însă acest lucru întârzia să se întâmple – „Ca să ne încălzim, ne-am încolăcit tălpile desculțe mai bine și ne-am apropiat obrajii de suflarea caldă a celuilalt. Și așteptarea e o artă. Fără să simțim nevoia de a vorbi, am ciulit urechile la sunetele abia perceptibile care răzbăteau de dincolo de perete.” Studentul este povestitorul nativ, neșlefuit, dar iscusit, pasionat de propriile istorii, iar frizerul Kamo este înțeleptul trecut prin viață, onest, care prețuiește atât învățăturile din cărți, cât și pe cele ale semenilor săi. Doctorul este cel care încearcă să găsească leac pentru suferințele trupești ale camarazilor săi, dar și pentru cele sufletești, iar unchiul Küheylan creează scenarii alternative cu mese întinse, cu raki, pești și legume de la aprozar, pe care le așază imaginar în fața prietenilor de suferință, în timp ce se ospătează cu toții și așteaptă să se facă dimineață.
Relatările studentului încep cu un fel de pact între el și ascultători – „De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta.” -, cu toate că, din punct de vedere al timpului pe care îl au de petrecut în celulă, nu există nicio necesitate ca povestea să fie scurtă, dimpotrivă, mai bine să acopere cât mai mult timp, incitându-le imaginația și simțurile amorțite. Pe de altă parte, Frizerul Kamo este ghidat în poveștile sale de poezie și de nostalgie – „Când eram logodit cu Mahizer, i-am luat cadou romane și cărți de poezii.” Tot de la frizer aflăm și despre Baudelaire și „Florile răului”, despre Confucius și „Frații Karamazov” ai lui Dostoievski.
„Memoria de care mă plâng acum e ca un negustor zgârcit, păstrează orice cuvințel”, se plânge frizerul studentului, după care tot el își amintește că anecdota relatată de student, a cărei morală era că „o femeie cu fusta ridicată aleargă mai repede decât un bărbat cu chiloții în vine”, îi aparține lui Confucius. În înțelepciunea sa dobândită prin lecturi, dar și prin atenția acordată poveștilor auzite de la clienții care îi călcau pragul frizeriei zi de zi, Kamo mărturisește că el va răspunde la toate întrebările atunci când îi va veni rândul și le va împărtăși anchetatorilor toate secretele pe care nu le-a dezvăluit colegilor de celulă. „Frizerul Kamo vorbea din străfunduri, din ascunzișurile adâncimilor, din colțurile cele mai întunecate.”. Și vorbea ca cineva care nu mai are prea multe de pierdut având în vedere că atunci când i s-a pus în vedere șansa eliberării nu a părut foarte entuziast de această perspectivă – „Liber? De când am pierdut-o pe Mahizer, pentru mine totul s-a schimbat, nicio piatră nu mai stă la locul ei.”
Ceea ce le unește pe toate aceste personaje sunt pierderea – fiecare a pierdut pe cineva sau ceva drag – și (re)amintirea – toți cei închiși încearcă să-și reabiliteze neputința și umilințele suferite prin întoarcerea în timp la momentele fericite, acelea în care erau liberi. Fiecare dintre cele patru personaje se distinge prin maniera în care reușește să combine imaginația și suferința pentru a aduce alinare celorlalți – unii prin intermediul poveștilor, alții cu ajutorul descrierilor detaliate ale unor ritualuri gastronomice, de la dobândirea fiecărui ingredient până la resuscitarea imaginară a papilelor gustative și a simțului olfactiv, alții prin intermediul poeziei sau al intervenției punctuale, medicale, practice.
Ceea ce îi deosebește pe cei patru povestitori-prizonieri din Istanbul de povestitorii florentini ai lui Boccaccio este faptul că perosnajele lui Burhan Sönmez acționează după legile propriei morale, nu se rezumă doar la a relata întâmplări, ci sunt implicați – din punct de vedere social și politic – în desfășurarea istoriei contemporane, se revoltă, fug sau, dimpotrivă, se predau, supunându-se pe ei înșiși la tortură pentru a-și salva fiii sau fiicele.
Titlului cărții îi poate fi atribuit și sensul unei interogații – Istanbul Istanbul? – sau cum își amintește un oraș de locuitorii săi și cum orașul, la rândul său, rămâne în memoria celor care l-au locuit? Sunt multe întrebări pe care personajele acestui roman și le adresează unii altora, legate de limitele fericirii și ale nefericirii, de durata amintirilor și veridicitatea acestora, de ce înseamnă frumusețea, uitarea, despărțirea, fiecare găsindu-și răspuns în poveștile și experiențele celorlalți. Cu toate acestea, cei patru – studentul Demirtay, doctorul, frizerul Kamo și unchiul Küheylan – nu se mulțumesc întotdeauna cu răspunsurile primite, fiind tentați să caute în continuare o rezolvare care nu li se dezvăluie, o scăpare care întârzie să apară.
O carte poetică, cu substraturi filosofice și întrebări metafizice, care contrastează cu durerea, chinurile și neajunsurile la care sunt supuse personajele sale naratoare – „Partea ciudată a Istanbulului e că îi plăceau mai mult întrebările decât răspunsurile. Putea transforma fericirea în coșmar, sau invers, iar după o noapte în care dormeai lipsit de orice speranță să ai o dimineață plină de bună dispoziție. Prindea putere din nestatornicie.” Soarta Istanbulului este asemănătoare cu soarta celor care locuiesc aici – în lipsa întrebărilor, soluțiile ar fi prea facile, prea puțin satisfăcătoare, iar în absența greutăților poate că aceste întrebări nici nu ar ajunge să se contureze.
„Oare cum poate opera selecțiile mintea noastră? Când observa cineva că un lucru exista?” – e una dintre întrebările pe care le regăsim undeva pe la mijlocul cărții, pornind de la cercelul de chihlimbar pierdut de tânăra Yasemin, iar un posibil răspuns ar fi că începem să observăm lucruri atunci când cineva ne poartă cu el în propria poveste sau când noi singuri ne îndreptăm atenția spre un lucru și încercăm să-i reconstituim istoria și traseul integrându-l într-un fel de memorie a prezenței, fixându-l într-un timp și spațiu precise, chiar dacă acel lucru alădată a aparținut altor oameni sau altor contexte.
Burhan Sönmez încheie unul dintre interviurile sale acordate cu ocazia venirii la FILIT Iași astfel – „Cred că Borges a fost cel care a spus cândva că Dumnezeu ar fi trebuit să ne dea două vieți: una pentru trăit și alta pentru citit.” Cum însă avem doar una, vă recomand să nu trăiți fără să citiți măcar o carte scrisă de Burhan Sönmez. Cu siguranță, o veți citi și pe a doua!
„Doctorului îi plăcea să ne îndrepte gândurile spre lumea de afară. El m-a învățat cum să fac asta. Era mai bine să visezi la viața de afară decât să stărui să vorbești de propriile suferințe. Timpul, oprit în loc în celulă pentru că trupurile fuseseră prinse în capcană, începea să ticăie din nou îndată ce mintea ne zbura afară. Mintea noastră era mai puternică decât corpul, iar Doctorul spunea că se dovedise și clinic. Ne gândeam deseori la viața de afară și împărtășeam spre exemplu buna dispoziție a oamenilor care se plimbau pe malul apei. Făceam cu mâna celor care dansau pe muzica gălăgioasă de pe un vas din apropiere de țărmul din Ortaköy. Treceam pe lângă îndrăgostiți care se îmbrățișau. Când soarele apunea, Doctorul cumpăra o pungă de corcodușe de la un vânzător ambulant. Zâmbind, mă servea mai întâi pe mine.”
„Mă gândeam de ce, din tot acest timp de miliarde de ani, suntem exact în momentul în care sufăr eu?”
„— Serile tata făcea figuri din umbre cu mâinile la lumina lămpii cu gaz, construia orașe cu degetele lui iscusite. Și așa zugrăvea Istanbulul. Închipuia vapoare din umbre lungi, și trenuri din umbre și mai lungi, apoi făcea umbra unui tânăr ce aștepta sub un copac. Când ne întreba ce așteaptă tânărul, spuneam în cor că își aștepta iubita. Atunci tata se încăpățâna și făcea tocmai invers. Îl băga pe tânăr la închisoare, îl arunca în peșteri de tâlhari, și tocmai când ne pierdeam speranța îl făcea să-și întâlnească iubita. Istanbulul este foarte mare, spunea el, dincolo de fiecare zid e o altă viață și dincolo de fiecare viață dai de alt zid.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
