Mariana Enríquez este o scriitoare argentiniană cunoscută la noi pentru volumul său de proze scurte, „Ce-am pierdut în foc”, apărut în 2017 la Editura Art, colecția Musai, într-o traducere excelentă semnată de Marin Mălaicu-Hondrari. Recenziile acestei cărți au fost, de-a lungul anilor care au trecut de la publicarea ei, pline de entuziasm față de zona fantastică explorată de Mariana Enríquez, dar și de nerăbdare în așteptarea unor noi povestiri ale autoarei.

„Las cosas que perdimos en el fuego” este singura carte tradusă (deocamdată) în limba română, însă acesta nu constituie un impediment în calea, să zicem, (re)lecturii prozelor Marianei Enríquez și, de ce nu, a (re)gândirii sensului unor semne și simboluri, a neașteptatelor evenimente, care stârnesc senzația de fiori pe șira spinării chiar după primele pagini ale fiecărei povestiri.

Dacă ne gândim că stilul acestor proze ne atrage în aceeași măsură în care o fac și scrierile altor autori în care regăsim, atât inserții ale realului, cât și ale fantasticului, care ne dau foc (metaforic), ne carbonizează așteptările cu care pornim la drum (probabil), ne deturnează ritmul vieții cotidiene (și al lecturilor obișnuite) și ne deschid, ca într-un fel de iluzie a magiei negre, o ușă căreia nici nu am simțit când i-am trecut pragul, unde suntem, când s-a produs schimbarea, atunci de ce nu am încuraja aceste treceri succesive prin Purgatoriu și Iad din prozele Marianei Enríquez și, implicit, (re)lectura lor?

Mariana Enríquez este o maestră a imperceptibilelor glisărilor între cotidianul aparent banal și o nouă lume surprinzătoare, violentă și fascinantă, în același timp, în care, odată ce ai intrat, realizezi că devine aproape imposibil să evadezi. Ușile nu se închid în urma noastră, ele dispar cu totul odată ce am pășit pe celălalt tărâm, așa cum se întâmplă și într-una din povestiri, în care o casă care „zumzăia, scotea un zumzet răgușit, ca un țânțar obez” o înghite pe Adela. Povestirea care poartă și numele personajului, „Casa Adelei” mi-a amintit de stilul Julio Cortázar, de scrierile sale care aparțin unui imaginar la fel de straniu, o îmbinare de real și fantastic, care, până la urmă, se sfârșește crunt sau, dacă nu așa, cel puțin se încheie cu promisiunea (de cele mai multe ori) subînțeleasă că ceva aproape imposibil de explicat urmează să se întâmple. Aceste semne premonitorii ale răului se regăsesc și la Mariana Enríquez în finalul povestirii „Piticul Clăpăug”:

„A atins peretele și a dat peste cuiul care încă aștepta. L-a scos cu o smucitură și l-a băgat în buzunar. Și-a zis că va fi de mare efect pentru turul ghidat. Avea să-l scoată din buzunar în momentul când va descrie uciderea copilului Jesualdo Giordano, exact atunci când va povesti cum Piticul s-a întors și i-a bătut un cui în cap copilului deja mort. Și poate că vreun turist mai naiv avea să creadă că e vorba de același cui, în stare perfectă la o sută de ani de la crimă. A zâmbit la gândul micului său succes și s-a hotărât să doarmă pe canapea, departe de nevastă și copil, cu cuiul strâns în pumn.”

Toate prozele scurte ale cărții au câte un mesaj de a cărui cunoaștere directă suntem privați. Și, în acest punct, se poate naște un fel de indignare în fața textului, o revoltă a cititorului căruia i se refuză catharsisul poveștii. Însă scopul autoarei nu este acesta, de a transmite mesaje, cât acela de a surprinde tensiunea dintre verosimil și neverosimil, care crește pe măsură ce înaintăm, atât în spațiul fiecărei micronarațiuni, cât și în cadrul celor douăsprezece povestiri privite ca o unitate. Întreg volumul poate fi privit ca un fel de mare poveste a pierderii, a disoluției, a căderii sub o vrajă necunoscută, spusă pe mai multe voci. E posibil ca ultimele patru proze ale volumului – „Curtea interioară a vecinului”, „Apele negre”, „Verde, roșu, portocaliu” și „Ce am pierdut în foc” -, să fie cele mai puțin prietenoase povestiri. Primele două dintre acestea, „Curtea interioară a vecinului” și „Apele negre”, implică doze considerabile de mister și inexplicabil, dar și elemente ale unui imaginar macabru, terifiant, de multe ori, chiar halucinant, de o cruzime care te face într-un mod visceral să-ți fie teamă, dar și să dorești ca până la linia de finish a poveștii ca să poți ieși din ea. Dacă mai poți ieși sau dacă nu rămâi bântuit ori locuit de aceste spaime, de neașteptații colți piliți în formă de triunghi care se înfig în pântecul blănos al unei pisici.

„Verde, roșu, portocaliu” și „Ce am pierdut în foc” transcriu mutilarea, dispariția, extincția unor ființe – a unui bărbat depresiv care se stinge până devine doar un punct roșu în căsuța de chat a fostei lui iubite și, ca într-un fel de viziune care privește ambele genuri și traumele lor, ultima povestire, cea care dă și titlul volumului, inventariază modul în care femeile aleg să-și mutileze corpurile în urma abuzurilor bărbaților, ca un fel de manifest, în care singure se transformă în ființe indezirabile, apoi defilează cu aceste răni la vedere prin piețe, magazine, metrouri – „Bărbații dau foc femeilor, fetițo. Dintotdeauna ne-au dat foc. Dar acum ne dăm singure. Dar nu ca să murim: ca să le arătăm cicatricile”.

Unul dintre cele două motto-uri ale cărții este extras dintr-o poezie a lui Anne Sexton – „I am in my own mind./ I am locked in the wrong house” (For the Year of the Insane) și putem înțelege prin această metaforă a minții văzută ca o casă pe care o locuim în mod greșit un fel de dezvăluire sau un fel de artă poetică declarată, o explicație în cuvintele altcuiva a modului de a-și percepe propriul scris, o artă care crește și se desăvârșește pe măsură ce captivitatea devine tot mai amenințătoare. Pentru autoarea argentiniană, expresia a fi prins în propria minte constituie un fel de incantație rostită cu o voce aproape șoptită, un ritual al repetițiilor, al încercărilor de a ieși din această capcană, când în realitate devii din ce în ce mai prins în mrejele fantasticului, ale inexplicabilului, ale unei lumi care-ți promite că-ți va da ceva nou, însă nu îți spune ce îți va lua. Jucându-se cu propria minte, Mariana Enríquez reușește să se joace și cu mințile noastre ca cititori, plasându-și indiciile unor posibile schimbări atât de subtil încât singura senzație credibilă ni se pare aceea că „poveștile care se spun în șoaptă”, după cum spune chiar personajul primei proze a cărții, nu devin niciodată realitate.

Alunecarea din realitate către supranatural sau fantastic mi-a amintit de o serie de episoade care au loc în Bolivia din cartea lui Arturo Pérez-Reverte, „Regina Sudului”. Ceea ce m-a dus cu gândul la cartea lui Reverte a fost într-o anumită măsură și vecinătatea Argentinei cu Bolivia, implicând aici nu doar apropierea geografică, cât și pe cea marcată prin sărăcie, violență, droguri sau abuzuri. Un alt aspect prin care se conectează aceste două cărți ar fi necesitatea trecerii unor praguri, mai ales, pragul morții. Dacă este o moarte simbolică, aceasta aduce cu sine o schimbare. În fragmentul bolivian, personajului feminin al lui Reverte i se spune – „Ai murit bine”, idee continuată prin faptul că această moarte era necesară pentru a putea renaște într-o altă credință și o altă familie.

În cazul Marianei Enríquez, simbolistica acestor praguri ale morții rămâne mai puțin explicită decât în scrierea lui Reverte. De obicei, personajele din prozele volumului „Ce-am pierdut în foc” mor din două motive: pentru că au de transmis un mesaj (care însă nu ni se dezvăluie), poate fi subînțeles sau interpretat în mai multe moduri posibile sau, în cel de-al doilea caz, mor prin simpla dispariție (inexplicabilă și aceasta) în contexte care par absolut banale – unul dintre personaje dispare chiar din camera de hotel unde se cazase cu o noapte înainte, fetița pe nume Adela dispare sau moare înghițită de o casă părăsită, iar alte personaje se îneacă în apele tulburi, contaminate, ale râului Riachuelo și unele dintre ele nu mai apar niciodată, iar altele sunt renăscute din mâlul și mizeria și păcura adunate în aceste ape.

În Constitución, o regiune din Argentina, care nu există în realitate, fiind inventată de autoare, se întâmplă lucruri asemănătoare cu cele pe care personajul povestirii le credea posibile doar în Mexic, unde existau traficanții despre care citise în ziare sau auzise la televizor, cei care erau în stare să atârne zece cadavre fără cap de un pod, pe alții să-i lase fără brațe sau să-i decapiteze și să le arunce capetele dintr-o mașină pe treptele unor instituții publice.

Tema depresiei accentuate – izolarea totală a lui Marco într-o cameră din casa mamei sale vreme de ani întregi, fără vreun contact uman, doar cu wi-fi și telefon – se regăsește în ultima parte a acestei serii de povestiri și se prelungește într-o formă aproape dezumanizantă în care M. și iubita sa ajung să discute exclusiv prin mesaje pe chat, iar el devine interesat de ideea internetului ascuns, cel care îți facilitează accesul incognito la imagini cu o fată lovită de un bărbat cu picioarele peste sâni până îi zdrobește, apoi o violează până moare. Aceste filme sunt la vânzare pe internet, așa cum sunt și altele cu copii uciși prin înfometare, obligați să facă sex cu animale. În final, M. îi prezintă un site de sex cu cadavre, apărut de curând. În acest caz, singura explicație a personajului feminin este aceea că M. a avut probabil o copilărie nefericită, variantă pe care acesta o infirmă cu putere, apoi revine la iubita sa și la cei care tratează la fel ca ea această idee legată de copii și de abuz: „Nu știu de ce voi aveți senzația că toți copiii sunt îngrijiți cum trebuie și iubiți”. Din acest contrast al perspectivelor, dar și din dialogurile celor două personaje poate fi conturată un fel de imagine globală a raportării la abuz, droguri, violență, nedreptate, boală în orice formă – vor exista întotdeauna cei care nu vor crede sau vor nega existența unor astfel de atrocități care se petrec în lume, uneori chiar în țara lor și, de cealaltă parte, vor fi cei care vor căuta senzaționalul, fascinația, atracția pentru sadismul altora, vor soarbe dorința semenilor de a face rău, de a mutila, de a-și extirpa orice formă de empatie și umanitate din structura lor și de a continua să alimenteze mașinăriile Răului.

Nici alte povestiri nu ocolesc tema depresiei, dimpotrivă, se leagă în moduri subtile sau de-a dreptul înspăimântătoare de acest neajuns emoțional, de această afecțiune care te face să trăiești pe jumătate în realitate, pe jumătate într-o altă lume, care iese din realitate ca un fel de coadă de cometă și se prelungește până devine un punct, un nodul cangrenat care îi transformă pe oameni în sociopați, îi divide și le dezbină identitatea, însă le dă un sentiment de apartenență într-o lume în care legile morale au fost de-a dreptul incendiate.

Cartea Marianei Enríquez este un fel de Infern dantesc augumentat și coborât pe Pământ, iar prezența acestui spirit malefic acaparator este confirmată, într-un mod evaziv și subînțeles, în cel puțin două dintre aceste douăsprezece povestiri prin răspunsuri care transmit același lucru – el există și va veni să-ți ceară socoteală, asta dacă nu cumva deja ți-a cerut. Primul răspuns de acest fel este inclus în prima povestire a volumului, „Copilul jegos”, și vine în momentul în care graficiana de la ziar îi cere socoteală mamei băiețelului jegos asupra suspiciunii morții acestuia, pe care o dezvoltă odată cu dispariția acestora de pe salteaua din fața casei sale, somând-o să-i explice ce s-a întâmplat cu băiatul ei murdar, dar și unde se află celălalt copil, cel pe care îl purta în pântec. Iar mama drogată a celor doi copii spune: „Eu i-am dat pe mâna lui! mi-a strigat. […] Apoi, și-a trecut palmele peste burta lipsită acum de sarcină și a zis, foarte clar și puternic: Și i l-am dat și p-ăsta. Așa i-am promis, pe amândoi”. Al doilea astfel de răspuns apare în povestirea „Sfârșit de an școlar”, în care o colegă de clasă care se taie cu lama pe față în baia școlii, își smulge părul de față cu ceilalți elevi sau își smulge unghiile și umblă prin clasă cu degetele pline de sânge este pe punctul de a-i spune altei fete de ce face toate aceste lucruri, despre care lasă de înțeles că altcineva i le-ar cere – „Vreau să știu ce te obligă să faci. Marcela s-a uitat fix la mine și a început să adulmece aerul. Apoi și-a mutat privirea către ferestre. […] O să afli. Chiar el îți va spune într-o zi. O să-ți ceară, cred. Curând”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.