„Cea care se întoarce” este al treilea roman al Donatellei Di Pietrantonio, apărut în 2020 la Editura Polirom, în traducerea Mihaelei Găneț. Romanul a fost recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli și a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia. În 2022 i-a apărut în limba română cartea „Borgo Sud”, urmată anul acesta de „Vârsta fragilă”, volum recompensat cu Premiul Strega 2024. Autoarea susține că scrie din pasiune, profesia ei fiind de medic stomatolog pediatru.

„Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie”, declară scriitoarea pe coperta finală a cărții, iar aceste amintiri sunt, așa cum vom descoperi parcurgând romanul, destul de dureroase și, de cele mai multe ori, extrem de expresive prin brutalitatea cu care sunt redate. Reîntoarsă la familia biologică sau aruncată în lume – în termenii conceptului heideggerian, care vom vedea că și închide romanul -, de către familia de adopție, adică o mătușă îndepărtată a mamei și un unchi de care se desparte cu forța, adolescenta care se întoarce poartă cu sine doar o valiză incomodă și o geantă cu mai multe perechi de pantofi. După ce ușa acelui acasă străin se închide și rămâne lângă cea pe care n-o va putea numi sau striga niciodată mamă, începe supraviețuirea, dar și maturizarea sau desprinderea de paradisul de la malul mării, de orele de balet și înot, de zilele petrecute la piscină și descoperirea unui univers al golurilor emoționale și financiare, al precarității și neajunsurilor dintr-un sat situat în munți, alături de o familie numeroasă, dar și invidioasă pe viața ei de dinainte, pe hainele fine și pe educația dobândită cu ajutorul mamei adoptive, Adalgisa.

„La treisprezece ani, nu mi-o mai aminteam pe cealaltă mamă”. Aceasta este afirmația care deschide povestea celei care se întoarce, L’Arminuta, în dialectul italian Abruzzo și sună la fel de tăios ca începutul lui Camus din „Străinul”. Cu alte cuvinte, prima propoziție rezumă conținutul cărții sau, dacă nu, anunță subiectul principal al acesteia. „Pe scări m-au întâmpinat mirosul de prăjeală proaspătă și așteptarea” și, într-adevăr, mirosurile – prezența sau absența lor – constituie un fel de laitmotiv al volumului, o carte de identitate a tuturor personajelor, după cum și așteptarea celeilalte mame, a întâlnirii cu ea și a recuperării vieții trecute îi reconfigurează atât structura emoțională, cât și destinul protagonistei. Adriana, sora mai mică, este cea care încă mai face seara în pat în timp ce doarme, impregnând salteaua din lână de oaie cu un miros de amoniac, pe lângă cel de săpun ieftin. Fratele cel mai mare, Vincenzo, mirosea a adult, în timp ce pe mama Adalgisa și-o amintește cum, de fiecare dată când întorcea capul, răspândea parfumul ei în toată casa, iar fiica adoptivă cunoștea pe de rost acest ritual, gesturile din fața oglinzii, modul în care dimineața își umezea locul de după ureche și încheietura mâinii.

Delicatețea Adalgisei este greu de regăsit în noul cămin – „Am folosit ultima baia. Bărbații dăduseră apă pe jos și călcaseră prin ea: urmele de încălțăminte se suprapuneau cu cele de picioare. Acasă la mine nu văzusem niciodată gresia în halul ăla. Am alunecat, dar nu m-am lovit în cădere, ca o balerină.” În cealaltă familie mânca doar pește proaspăt de la piața de pește, lucru pe seama căruia Sergio, unul dintre frații mai mici și cel mai năvalnic, râdea de câte ori avea ocazia. Cât timp încerca să găsească o explicație pentru care familia biologică o ceruse înapoi, iar mama adoptivă nu se opusese în niciun fel, se gândea că poate aceasta suferă de o boală gravă și nu îi spusese de teamă să nu o îngrijoreze. Pe măsură ce parcurgem această poveste dureroasă a despărțirii și a abandonului, aflăm că, de fapt, motivul a fost cu totul altul, greu însă de ghicit de un copil de treisprezece ani.

Transferul între lumea elegantă, educată, în care singura ei datorie era aceea de a merge la școală și a lua note bune se transformă în noua realitate într-un fel de corvoadă a surorilor mai mari care devin, fără voia lor, un fel de înlocuitoare ale figurii materne pentru frații mai mici – gospodine, păzitoare ale casei și ale spațiului în care trăiesc alături de ceilalți membrii ai familiei, ființe care ajung să sacrifice nevoile, dorințele și confortul personal pentru binele celor din jur.

Brutalitatea tipic italiană a poveștii mi-a adus amintite de alte două titluri ale unor scriitoare de origine italiană – „Prietena mea genială”de Elena Ferrante și „Apa lacului nu e dulce niciodată” de Giulia Caminito, dar și de „Cartea gâștei”a scriitoarei americane de origine chineză, Yiyun Li. Elementul comun al acestor cărți este că surprind modul în care schimbările sociale și dinamica exterioară a unor epoci aflate în conflict dinamitează relațiile din interiorul familiei. Fiecare dintre poveștile menționate anterior au în centru (și) câte o pereche de fetițe care încearcă să părăsească locurile natale, să-și găsească locul într-o lume care pare să le refuze, să facă față exigențelor unei societăți care se încăpățânează să le marginalizeze, dar care le determină, cu atât mai mult, pe toate protagonistele acestor narațiuni să forțeze granițele, să devină aproape insuportabile prin insistența și ingeniozitatea cu care își inventează scăpări, ieșiri din spațiile cunoscute ale copilăriei și reușesc să-și recupereze – măcar parțial și inegal – șansa la alegere.

În orice întâlnire sau reîntoarcere care are legătură cu viața de dinainte, L’Arminuta simte nostalgie și regret, așa cum se întâmplă când ajunge pe plajă, acolo unde mergea cu părinții adoptivi, însă, de data aceasta, e însoțită de sora ei, Adriana și de fratele Vincenzo. Se simte rușinată față de personalul care îi întâmpina de obicei pe plajă pentru dialectul în care vorbesc și pentru noua condiție care nu-i mai aduce aceleași beneficii ca altădată, poate doar ajunge să fie tolerată din milă. La fel se întâmplă și când se întâlnește cu Patrizia, prietena ei de la școală – „Nu reușeam să-i spun cât de mult îmi lipseau, ea și viața din care fusesem alungată.”

Când se întoarce în oraș pentru a-și continua studiile la liceu datorită banilor oferiți de mama adoptivă, L’Arminuta devine din ce în ce mai conștientă de acea distanță care începe să crească între ea și buna ei prietenă, Patrizia, cu toate că e primită în vizită cu bucurie, la fel ca în trecut, însă nostalgia nu mai e de ajuns pentru a recupera o lume pierdută sau, cel puțin, în schimbare. Devine rapid conștientă de faptul că „Adriana era tot ce aveam, la capătul drumului cu autobuzul”, așa că revenirea la țară se transformă într-un obicei și un ritual, pe care atât ea, cât și sora ei îl așteaptă la finalul fiecărei săptămâni.

Meritul Donatellei Di Pietrantonio constă, în acest roman care are la bază teme ca pierderea și regăsirea în atmosfera apăsătoare a Italiei anilor ’70, în faptul că expune ideea maternității din două perspective – a celei care nu poate avea copii și a celei care îi are, însă îi exploatează sau îi privează de atenție și afecțiune. „Cea care se întoarce” poate fi privită ca o poveste despre durere și abandon, însă, în același timp, poate reprezenta și o încercare de redefinire personală și identitară. Apariția unui copil creează un scop, atât pentru femeia care nu i-a putut avea, cât și pentru cea care îi are deja, în speță, mama adoptivă și mama naturală a protagonistei, dar poate fi și o metodă abuzivă prin care mama își redefinește raporturile relaționale și existențiale, iar în unele cazuri abuzul semnifică îndepărtarea unuia dintre copii în favoarea altuia, cel care abia se naște, care este în mod evident mult mai legat și mult mai puțin independent față de ea.

Poate fi maternitatea înțeleasă și ca o nedreptate? Îi putem atribui această dimensiune? Donatella Di Pietrantonio nu se sfiește să o facă și ne arată cum această nedreptate modifică atât contururile emoționale, cât și pe cele familiale și ajută la conștientizarea propriei personalități și individualități în moduri mult mai neașteptate și, posibil, mult mai brutale decât am fi obișnuiți. Pentru protagonistă acest proces este dureros deoarece o desparte de proiecțiile identificării cu mama adoptivă și o reașază în intimitatea familiei din care face parte în mod natural, prin naștere, resetând polii admirației pentru cea care o ocrotise și accentuând granițele aproape de netrecut ale neacceptării față de mama care o abandonase la scurtă vreme după naștere și care continuă să facă asta și după reîntoarcerea ei.

De aici putem deduce că afirmația protagonistei – „Îmi lipsește obișnuința de-a mă întoarce la cei de lângă care am plecat.” – poate fi adevărată în ambele circumstanțe – cea de fiică, dar și cea de mamă. Reîntoarcerile acestea necesare implică relocări în spații intime cărora simțim că le aparținem însă, o dată dislocați din locurile privilegiate, devenim din ce în ce mai mult parte dintr-un fel de joc al hazardului și al întâmplării, abandonați întrebărilor și răspunsurilor greu de găsit și poate că am fi putut adăuga în finalul titlului inițial al cărții și un semn al întrebării – Cea care se întoarce? – pentru că putem rosti și interogativ – se întorc cele două (mamă și fiică) cu adevărat sau doar părăsesc mai multe case și oameni fără putința de a se întoarce atunci când și-ar dori și cum ar dori?

„Nu știam cum s-o strig pe femeia de dincolo, nu reușeam să-i spun «mamă». În locul alianței de M-uri și A-uri, am vomat cheaguri de lapte acru în apa care se scurgea. […] Ani întregi n-am strigat-o niciodată. De când îi fusesem dată înapoi, cuvântul «mamă» se cuibărise în gâtlejul meu ca o broască râioasă care nu mai voia să se lase scuipată afară. Dacă trebuia să-i vorbesc repede, încercam să-i atrag atenția în diferite feluri. Uneori, dacă țineam copilul în brațe, îl ciupeam de picioare ca să-l fac să plângă. Ea întorcea capul spre noi și-i vorbeam.”

„Repetam încet cuvântul «mama» de o sută de ori, până-și pierdea orice semnificație și devenea doar o mișcare a buzelor. Rămâneam orfană de două mame în viață. Una renunțase la mine când încă-i aveam laptele pe limbă, iar cealaltă mă dăduse înapoi la vârsta de 13 ani. Eram copilul despărțirilor, al înrudirilor false sau nerostite, al distanțelor. Nu mai știam de unde vin. În fond, nu știu nici acum.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.