• – Ro, îți amintești unde eram acum fix un an, și ce făceam, noi, două, acum fix un an?

Habar n-aveam de vreun răspuns, de fiecare dată când îmi adresa ,,întrebarea imposibilă”, cum ajunsesem să o numesc.

Verișoara mea avea această ,,manie”, de a-și aminti subit unde eram și ce făceam în urmă un an, cinci ani , sau câți îi mai treceau ei prin cap. Ea continua, relatându-mi, cu lux de amănunte, unde eram noi în urmă cu…, ce făceam atunci și cum ne simțeam, eventual, câte păsări zburau pe cer sau dacă era lună plină ori nu.

*

Două fete și doi băieți născuse soacra mea. Cu unul dintre ei locuia aici, alături de mine.

Fetele, una, în același sat cu noi, cealaltă, la oraș. Ne vizitau, deseori. Îi aduceau una, alta. Dar ea, ce credeți că își dorea mult, mult de tot: toarte de aur! Le-a lăsat chiar să înțeleagă însă fetele nici măcar nu au luat-o vreodată în serios. Ce-i trebuiau ei, femeie de la țară, CAP-istă , cercei de aur? Nu putea șă dea cu sapa ori să așeze cloțele în cuibare fără cercei de aur la urechi?

Treceau ani și ea, de cele mai multe ori, după ce-i plecau fetele, bombănea mereu:

– Degeaba am avut fete, că nu mi-a luat și mie, niciuna, o pereche de toarte de aur…

În anul acela, în urmă cu o veșnicie, se apropia, ca și acum, Sf. Maria cea Mică. Am mers la oraș cu piticania, pe atunci avea vreo patru sau cinci anișori.

– Haide, să-i luăm lui mamaie cadou, de ziua ei! Ea fiind Maria. Atunci mi-am amintit de dorința ei neîmplinită. Am intrat într-un magazin de bijuterii și am ales o pereche de cercei, mici, delicați, din aur.

Bucuria ei nu o pot descrie! Părea totuși să aibă o umbră de tristețe, și-ar fi dorit ca fetele să-i fi făcut acest cadou, nu o noră! Eee, dar treacă-meargă, și așa!

Acum peste douăzeci de ani, în Sânta Maria Mică, nu era atât de cald, ca azi. Vremea era foarte rece. De aceea m-a surprins, când m-am apropiat de casă, să le văd pe cele trei cumetre, prietene, așezate pe banca de la poartă, acolo unde ele, zilnic, stăteau ,,la sfat”, adică, la bârfă. Erau cam zgribulite din cauza frigului. Prietenele aveau basmalele înnodate sub bărbie. Mama soacră avea basmaua prinsă la spate și cumva mai sus, astfel încât cerceii, pe care îi dăruisem cu o zi înainte, străluceau la vedere, triumfători! Și tot așa avea să poarte basmaua, până când gerul îi înroșea urechile.

Când am ajuns, a intrat și ea în curte.

– Le văzuși pe-astea? Ce, crezi că nu văzură toartele? Le văzură! Dar nu ziseră nimic, nici de-ale dracului! Să fi zis și ele ceva, că sunt frumoase, că de când le am, de unde le am?! Nimic! De necaz. Că lor nu le-a luat nici al”de fie-sa, de al”de noră- sa, ce să mai zic!

Când a ajuns la spital, printre primele observații făcute de cumnate, au fost cerceii.

Auzi, nu crezi că ar trebui să-i dăm jos cerceii de la urechi, să nu îi ia careva, se mai întâmplă?!

– De ce? Sunt ai ei, și îi sunt tare dragi. Sunt ai ei!

După multe zile de priveghi, ea s-a stins, în cele din urmă.

Nu înainte însă ca una dintre fiice să mă sune:

– Auzi, tu, eu am visat ast”noapte că mămica nu mai avea cerceii la urechi!

Într-adevăr, aceștia nu mai erau. Probabil vreo vecină îi luase când venise să o vadă. În timpul priveghiului. Am gândit să îi fie ,,de pomană”.

*

Am avut câteva perechi de cercei, și câteva inele, din aur. Era o modă, pe la noi, pe vremuri. Le-am vândut la amanet, atunci când am fost la ananghie. Mai târziu, am mai cumpărat sau primit cercei și inel. Nu port ,,toarte” deloc, niciodată. Nu port inel. Nu din aur.

Nu m-am auzit demult cu verișoara mea.

– Salut, ce mai faci?

– Bine, tu?

– Ia, zi-mi, îți mai amintești unde eram acum douăzeci și cinci de ani, și ce făceam, noi două, în această zi, la aceeași oră?

– Nu erai cu mine! Eu eram acasă, și tu ai fost la oraș, cu fata. Cred că atunci i-ai cumpărat lui tanti Maria cerceii ăia de aur, de care era atât de mândră!