Habar n-aveam de vreun răspuns, de fiecare dată când îmi adresa ,,întrebarea imposibilă”, cum ajunsesem să o numesc.
Verișoara mea avea această ,,manie”, de a-și aminti subit unde eram și ce făceam în urmă un an, cinci ani , sau câți îi mai treceau ei prin cap. Ea continua, relatându-mi, cu lux de amănunte, unde eram noi în urmă cu…, ce făceam atunci și cum ne simțeam, eventual, câte păsări zburau pe cer sau dacă era lună plină ori nu.
*
Două fete și doi băieți născuse soacra mea. Cu unul dintre ei locuia aici, alături de mine.
Fetele, una, în același sat cu noi, cealaltă, la oraș. Ne vizitau, deseori. Îi aduceau una, alta. Dar ea, ce credeți că își dorea mult, mult de tot: toarte de aur! Le-a lăsat chiar să înțeleagă însă fetele nici măcar nu au luat-o vreodată în serios. Ce-i trebui...