Cei opt munți de Paolo Cognetti este o parabolă despre prietenie, familie și

singurătate. Câștigătoare a Premiulului Strega ediția a XVI-a – cel mai prestigios premiu

acordat pentru literatură în Italia – și Premiul Strega Giovani 2017 – votat de elevii între 16

și 18 ani, aparținând unor licee din Italia, dar și din străinătate, cartea ajunge să fie publicată

și în limba română în același an (colecția Biblioteca Polirom, trad. Cerasela Barbone). În

prezent, versiunea disponibilă a romanulului este reeditarea din 2019, în colecția Top10+.

„Le otto montagne” este adaptarea cinematografică a cărții lui Paolo Cognetti, regizat

de Charlotte Vandermeersch și Felix Van Groeningen. În cadrul festivalului de la Cannes

2022 ecranizarea a câștigat Premiul Juriului, iar anul acesta a fost distribuit și în România,

prima dată pe 24 martie, într-o colaborare cu Independența Film.

Pietro și Bruno se întâlnesc în vara anului 1984, când părinții lui Pietro decid să-și

petreacă vacanța în Alpii italieni. Ambii au unsprezece ani și descoperă o prietenie care îi va

urma mulți ani, din adolescență până la maturitate – vor fi despărțiți și se vor regăsi, cu

timiditate, dar cu aceeași sinceritate. Pietro narează povestea așa cum Lenù nara povestea ei

și a Lilei în Prietena mea genială. În momentul în care ajung în Grana, Pietro este încă

nedesprins de „delicatețea lui urbană”, în timp ce Bruno întruchipează simplitatea unei vieți

trăită la țară.

În acea vară pentru Berio – așa cum este rebotezat de Bruno – nimic nu este mai

important decât întâlnirea din fiecare zi cu noul său prieten. Împreună ajung să exploreze

natura și casele părăsite din împrejurimi, o școală abandonată sau un lac aflat în munți, unde

fac baie. Ceea ce îi diferențiază pe cei doi băieți sunt mediile din care provin – mama lui

Pietro lucrează la un centru de consultanță familială, iar tatăl, Giovanni Guasti este chimist,

pasionat de drumeții și înălțimi, adept al tăcerilor și însingurării. Bruno locuiește cu mătușa

și unchiul său la ferma acestora. Tatăl lui Bruno este foarte puțin implicat în viața acestuia.

În timp ce unul dintre băieți trăiește o existență nomadă alături de părinții săi, cu vagi

rădăcini în Torino, altul nu a părăsit niciodată munții unde s-a născut. Ceea ce îi leagă pe cei

doi prieteni este dorința de a aparține unui spațiu, unor oameni, până la urmă, unui trib al lor

și regăsesc acest sentiment doar atunci când se află în liniștea munților. Câțiva ani, până

aproape de adolescență, cei doi prieteni sunt nedespărțiți în vacanțe, apoi intervine dorința

sau, mai bine zis, inițiativa părinților lui Pietro de a-l adopta pe Bruno la oraș pentru a urma

acolo studiile. Tatăl băiatului crescut în munți afișează la început o reținută ostilitate față de

acest plan, aproape indiferență, care pe Bruno îl rănește, până într-o noapte când cei doi tați

se confruntă brutal, fără cale de întoarcere.

Prietenia se scindează și este reluată în ritm cu relația și raportarea celor doi tovarăși

la imaginea paternă centrală, cea a tatălui lui Pietro. Despărțindu-se de tată, Pietro se

îndepărtează și de Bruno, iar când își redescoperă tatăl realizează că de fapt acesta avusese

un proiect pentru el și Bruno, a încercat să-i reunească printr-o misiune comună care le-a

fost atribuită fără ca aceștia să știe că o vor duce la capăt împreună. Tatăl lui Pietro devine

tată și prieten și pentru Bruno, însă în absență această apropiere pe care nu și-o explică se

transformă în gelozie și întrebări fără răspuns pentru fiul biologic, un șir de vulnerabilități și

răni deschise asemeni unui puzzle cu piese lipsă. Cât timp Pietro dispăruse din viețile lor,

Bruno „se refugiase în muțenie și în muncă”, rămânând totuși apropiat de tatăl prietenului

său.

Într-o toamnă, pe care Pietro o descrie ca „anotimpul întoarcerii și al reconcilierii”,

acesta află o poveste despre mama, tatăl său și muntele și decide să păstreze casa pe care

tatăl o cumpărase pentru el, dar era încă o ruină pe un vârf de munte. Pe parcurs se

obișnuiește cu faptul că o parte din el „îndrăgea lucrurile pe care nu le știa” și, împreună cu

Bruno, căruia îi devine un fel de ajutor sau calfă la căratul materialelor pentru construcție de

dimineața până la apus, când Bruno îi spune că poate face ce vrea restul zilei, iar el va dormi

la casa din munți. În timpul rămas Pietro pornește pe urmele tatălui său în vârfuri de munți.

Odată cu aceste plimbări începe să-și pună întrebări, fără a avea pretenția de a le găsi

răspunsul pe loc, complet și absolut, și se mulțumește să-l găsească pe tatăl său în toate

acele locuri în care nu se aștepta.

Întoarcerea lui Pietro către imaginea tatălui și înțelegerea acestuia îi dezvăluie o

existență care pare a-i aparține unui alt tată, pe care nu l-a cunoscut, despre care nu a știut

cum să-l cuprindă în gândurile și reprezentările sale, însă iertându-l ajunge să se ierte și pe

sine și să (re)descopere trasee și hărți către cuvintele tatălui din caietele cu însemnări

păstrate în vârful munților, unde doar cei care ajung până acolo pot nota un gând, numele lor

și data în care au ajuns pe acea culme. În toate cutiile metalice care păstrează astfel de

caiete, Pietro găsește scrisul tatălui său, îl citește fără a rupe foile – își ia la el un caiet al lui,

în care copiază notițele acestuia, apoi le închide și le lasă la locul lor pe cele originale.

Fiul și tatăl se reconciliază în memoria și în amintirile celui care citește și recitește

mesajele semnate de Giovanni Guasti. Timpul se oprește pentru ca Pietro să-și (re)descopere

tatăl. Singura care prinde contur și devine pe zi ce trece un cămin de locuit este casa pe care

cei doi prieteni din copilărie o construiesc împreună. Când aceasta este finalizată, Piero își

ia mama din Grana și o aduce în vârful munților pentru a o admira. Tot atunci îi arată mamei

sale și inscripția gravată cu o zi înainte cu dalta și ciocanul pe peretele de stâncă: amintirea

e cel mai frumos refugiu, dedicată tatălui său.

După încheierea acestui proiect, care îi scosese în afara timpului, își reiau obiceiurile,

unul cutreierând lumea, celălalt rămânând pe loc – Pietro își dorește să călătorească, probabil

în Asia, dorind ca prietenul său să i se alăture, însă Bruno, în înțelepciunea lui mai mult

tăcută de muntean, îi spune că trebuie să fie frumos să călătorești, însă nu-și va părăsi casa –

„Nu, nu-i de mine, a zis el. Tu ești cel care pleacă și se-ntoarce, eu sunt cel care rămâne. N-a

fost mereu așa?”.

Mai târziu, în călătoriile sale, un bătrân nepalez îi va povesti lui Pietro despre

simbolistica celor opt munți – în centrul lumii se află un munte foarte înalt, Sumeru, iar în

jurul acestui munte se află opt munți și opt mări – așa arată lumea pentru noi. Pietro își dă

seama atunci că centrul lumii lui era reprezentat de casa pe care o construise împreună cu

prietenul său.

În 2007 o fată pe nume Lara urcă pe munte cu Pietro. Ceea ce însemna începutul unei

povești pentru ei prevestea sfârșitul. Înainte de plecarea plină de entuziasm a lui Pietro în

Himalaya, Bruno îl sună la Torino pentru a-i spune că Lara s-a întors în munți să viziteze

ferma construită de acesta, dorindu-și să rămână alături de el. Într-un fel, Bruno de fapt îi

cerea lui Pietro „permisiunea de a face ce avea să facă”. În timp ce Pietro descoperă văile

din jurul capitalei Kathmandu, Bruno devine tatăl copilului Larei. Fata pare a se fi obișnuit

cu viața la munte, până într-o zi când îl părăsește, iar Bruno pierde și ferma.

Întors în Italia în 2010, Pietro o găsește îngropată în criza financiară – furie, deziluzie,

nedreptate. În schimb, se întoarce la munte având impresia că se întoarce la el

însuși. Urmează zile lungi petrecute alături de Bruno în tăcere. Prietenia lor nu avea nevoie

de cuvinte ca să existe, iar asta îi bucura pe amândoi. Pietro se considera pe sine ca fiind fiul

risipitor, în timp ce Bruno era fiul bun, cel care construia case, familii și gospodării, băiatul

statornic în tăceri și în decizii.

Cei opt munți este o carte a începutului care pare fără sfârșit, a unui început de

lume în care nu există vinovăție sau trădare, doar cea moștenită prin părinți, o poveste care

amintește de marile prietenii ale literaturii – Ghilgameș și Enkidu din Epopeea lui

Ghilgameș sau Ahile și Patrocle din Iliada. Pietro și Bruno au acest tip de legătură

nobilă, sensibilă și dezinteresată, fără a cădea în ceea ce numea Octavio Paz „capcana

mortală” a egoismului.

Cei doi își reconstruiesc copilăria și lumea cărora amândoi aparțin, dar și apropierea

pe care o simțeau în trecut unul față de celălalt. La început Pietro nu-și poate ierta tatăl

considerând că i-a despărțit fără a avea acest drept, însă își răscumpără greșeala, dăruinu-le,

în absența sa, un motiv de reconciliere și reconectare.

Paolo Cognetti ne spune o poveste despre un timp ideal, moromețian, care încă mai

avea răbdare, o splendidă meditație despre singurătate și intensitatea trăirilor care nu

întotdeauna își găsesc forma de a fi exprimate, dar odată puse în cuvinte devin o

certitudine. Cele trei părți ale cărții – Muntele copilăriei, Casa reconcilierii și Iarna unui

prieten – conțin pasaje emoționante despre trecut și prezent, nostalgii și amintiri legate de

ceea ce ne învață părinții noștri fără să conștientizăm că scopul lor a fost unul didactic,

dedicat nouă, decât foarte târziu, când cuvintele noastre nu mai ajung la ei, dar cuvintele lor

vor fi cu noi și când vom privi în abisuri și când vom cuceri cele mai înalte vârfuri ale

munților.

„Asta era tot. Când mama a terminat de povestit, mi-au venit în minte ghețarii. Felul

în care vorbea tata despre ei. El nu era genul care se întorcea în trecut, nici nu-i plăcea să se

gândească la zilele triste, dar uneori, la munte, chiar și pe acei munți neatinși unde nu

murise nici un prieten, privea ghețarul și ceva în memoria lui ieșea la suprafață. Spunea așa:

că vara șterge amintirile la fel cum topește zăpada, dar ghețarul e zăpada iernilor

îndepărtate, e o amintire a iernii care nu vrea să fie uitată. Abia acum înțelegeam despre ce

vorbea. Și am știut o dată pentru totdeauna că am avut doi tați: primul era străinul cu care

locuisem douăzeci de ani, la oraș, și cu care tăiasem legăturile pentru alți zece; al doilea era

tatăl meu de la munte, cel pe care doar îl întrezărisem și totuși îl cunoscusem mai bine, omul

care mergea în urma mea pe poteci, cel care iubea ghețarii. Acesta îmi lăsase niște ruine de

reconstruit. Atunci am hotărât să-l dau uitării pe primul și să fac ce aveam de făcut pentru a

mi-l păstra în amintire pe cel de-al doilea.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.