Simona Antonescu este o autoare cu experiență solidă în construcția de povești istorice, un gen care se pretează la întinderi elaborate și la documentare acerbă. Însă Simona Antonescu a demonstrat că se poate adapta flexibil și atunci când scrie proză de mai mică întindere (precum povestirile cuprinse în volumul „Darul lui Serafim”) sau biografii romanțate (precum cea dedicată Mariei Tănase, apărută la Editura Polirom). Cu toate acestea, o narațiune imersată istoric strălucește atunci când transportă cititorul într-un alt secol, într-o altă epocă, într-un ritm lent și progresiv. Experiența parcurgerii și construcției unui astfel de roman e similară cu cea a unei vizite într-un muzeu grandios. Ai nevoie să îți iei suficient răgaz pentru a-l traversa, pentru a culege reperele care vor funcționa ca o mașină a timpului și te vor trimite într-o altă dimensiune.

Probabil că popularitatea romanelor istorice de mari întinderi a scăzut în ultimele decade, din mai multe motive. Unul este cel al provocării construcției: autorii au nevoie de un timp de documentare, un timp în care să se simtă ei înșiși în perioada pe care vor să o aducă la lumină. Astăzi, în epoca vitezei, probabil că sunt mai puțini autori care să-și mai ia un asemenea răgaz, pentru o asemenea provocare. Un alt obstacol este cel al adresabilității publice, atâta timp cât cinematografia, cu efectele lor spectaculoase au preluat această funcție catalizată vizual de călătorie în afara timpurilor pe care le trăim. Reînscenările par a fi mai de efect când îmbracă un caracter grandios vizual, iar ecranele au preluat facil aceste provocări și au repopularizat genul istoric prin intermediul industriei serialelor. Rome, Vikings și, desigur, Game of Thrones sunt doar câteva exemple care au contribuit la resuscitarea genului.

Personal, nu am fost un mare fan al romanelor istorice, mai ales al celor autohtone cu trimitere anterioară secolului al XIX-lea. Am privit printr-un văl al prejudecăților perioada medievală sau fanariotă drept timpuri puțin ofertante din punct de vedere istoric, perioade mai degrabă întunecate, cufundate într-o ceață a barbariilor și a traiului mediocru. Experiența cu „Frații Jderi” sau „Neamul Șoimăreștilor” ale lui Sadoveanu nu a contribuit nici ea prea mult la suscitarea interesului în această direcție. Cu toate acestea, am avut o surpriză, descoperind farmecul cu reliefuri aproape mitologice ale timpurilor fanariote în romanul Doinei Ruști, „Manuscrisul fanariot”. Apoi, odată cu alegerea cititorilor de la Clubul de Lectură Bibliofeel al Librăriei Șt.O.Iosif Brașov, mi-am depășit și prejudecățile legate de perioada medievală, parcurgând romanul Simonei Antonescu, „Chiajna din Casa Mușatinilor”, publicat de Editura Polirom.

„Chiajna din Casa Mușatinilor” este o poveste care are toate atuurile unui roman istoric: întindere, detaliu, personaje numeroase, toate contribuind la reconstituirea credibilă a atmosferei de epocă. Așa cum chiar ea mărturisea în interviul acordat pentru libris.ro, Simona Antonescu s-a documentat atent și cu răbdare pentru a asambla această poveste care începe în Moldova secolului al XIV-lea, la puțin timp după finalul domniei lui Ștefan cel Mare și continuă în Valahia aceluiași eveniment. Interesantă este alegerea autoarei. Fără să opteze în calitate de protagonist sau ca reper de proximitate pentru un personaj popular al istoriei medievale, cu o biografie mai sonoră și poate mai facil de a-l apropia de imaginarul public, Simona Antonescu preferă să aducă în atenție o figură inedită, feminină destul de obscură probabil pentru cititorii autohtoni.

Despre Chiajna păstrăm astăzi numele unei comune din apropierea Bucureștiului, câteva statui și o poveste semnată de Alexandru Odobescu (poate și mai puțin cunoscută). Dar ea s-a dovedit a fi o personalitate istorică controversată – privită de unii drept un model de ambiție malignă, fără scrupule, de alții ca un reper rezilient de atașament matern, doamna Chiajna a fost prima și poate singura femeie care a condus oști în bătălie pe meleagurile noastre, o domniță care a reușit să se afirme și apoi să se mențină pe tron într-un context cât se poate de neprielnic. Biografia ei ficțională este reconstituită etapizat de Simona Antonescu, din perioada copilăriei moldave și până la plecarea de pe tronul Valahiei, pe drumul exilului spre Orient.

Focalizarea narativă se oprește așadar asupra unui personaj inedit, într-un context efervescent istoric: secolul al XVI-lea este perioada reformei religioase facilitate de Luther și apariția tiparului, secolul în care Machiavelli publică „Principele”, în care Henric al VIII-lea înființează biserica anglicană sfidând papalitatea. În sud-estul Europei, regiunea românească este strânsă în menghină între polonezi, habsburgi și otomani, o zonă de tampon precum o știm, între marile puteri. Un asemenea spațiu de intersecție geopolitic, cu state fragile este, fără îndoială un context care se pretează intrigilor politice și militare și în care domnia unui voievod este mereu sub semnul întrebării. Imperiul Otoman este încă pe culmile dominației în regiune, sub carismaticul Soliman și al sultanei Roxelanda care aprobă sau retrage imprevizibil suportul conducătorilor valahi și moldavi.

În timp ce în Valahia, neamurile Craioveștilor și Drăculeștilor se luptă pentru putere și dau lovituri din umbră, căutând să obțină legitimitate în fața Porții, în Moldova secolului al XVI-lea domnește Petru Rareș, alături de soția sa cu ascendență sârbă, Elena. Copiii în acea perioadă sunt percepuți ca instrumente de negociere diplomatică și reprezintă un element important în stabilirea alianțelor viitoare. Tocmai de aceea și Chiajna, una dintre fiicele lui Petru Rareș este promisă și căsătorită cu Mircea Ciobanul, Mircea Vodă, un domn valah cu obârșie domnească discutabilă, dar suficient de bogat încât să ajungă pe tron și să obțină favorul otoman. Securitatea este o preocupare perpetuă pentru voievozii români, aflați mereu sub amenințarea unei posibile confruntări din interior, din partea boierilor neîncrezători sau din exterior, din partea marilor imperii. Petru Rareș trăiește pe propria piele această insecuritate, chiar și până la plecarea Chiajnei din Moldova, atunci când e nevoit să se retragă de la Suceava, spre cetatea Ciceu pentru a face față invadatorilor (și rezistă interesant, fără bătălie în câmp deschis, doar așteptând trecerea unei ierni aspre) .

Căsătorită la finalul adolescenței (dar la o vârstă considerată deja înaintată) cu Mircea Vodă, de două ori și jumătate mai bătrân ca ea, mutată într-un loc pe care nu îl cunoaște, Chiajna își asumă îndatoririle casnice într-un context dens în adversitate. Face nu mai puțin de șapte copii de care se îngrijește și ia în atenție necesitățile curții domnești, mutată de la Târgoviște la București. Descendența din neamul Mușatinilor a lui Ștefan cel Mare se face simțită însă încă din noaptea nunții, alături de soțul ei, când Chiajna exprimă o atitudine periculos de sfidătoare și independentă, o atitudine care anunță spiritul ei combativ și ambițios de mai târziu. Mircea Vodă se impune ca un domn crud, ocupându-se de eliminarea sistematică a adversarilor, anterior lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, căpătând notorietatea unui tăietor de boieri, dar reușind prin acest spirit neîndurător să își asigure domnia peste 10 ani în Vallahia, lucru rar la momentul respectiv.

Contribuția Chiajnei devine proeminentă și semnificativă după prima mazilire a lui Mircea Vodă și mutarea familiei la Constantinopol, acolo unde Chiajna găsește pârghiile de influență diplomatică prin intermediul cadânelor și al sultanei Roxelana pentru a-și ajuta soțul să revină pe tron. Tertipurile și tacticile de dezinformare le va folosi și mai târziu, după moartea bruscă a soțului ei. Ultima parte a romanului este dedicată exact acestei perioade în care, la o deplinătate matură personală și politică, Chiajna va prelua tronul Valahiei în numele fiului ei și va conduce țara cu mână hotărâtă, asamblând o mulțime de calcule și alianțe, prin care să protejeze viitorul copiilor, dar și al domniei sale. Nu se va teme să preia conducerea oștilor împotriva boierilor refugiați în Ardeal, nu se va teme să sfideze domnitorii maghiari atunci când aceștia încearcă să o păcălească cu o căsătorie aranjată. Mereu cu un pas înainte, folosindu-se de ponturile negustorilor, trâgând cu ochiul chiar și la cartea lui Machiavelli care stârnea rumoare în Occident, Chiajna se va dovedi mai abilă politic și militar decât adversarii ei, dar va pune mereu familia pe primul loc, fiind nevoită să gestioneze relația cu boierii ranchiunoși, cu situația delicată din Moldova (acolo unde Alexandru Lăpușneanul se dovedește un domn cel puțin la fel de imprevizibil și de crud ca Mircea Vodă) și mereu cu capricioasa conducere a Imperiului Otoman, de după moartea lui Soliman.

În peste 700 de pagini, Simona Antonescu ne familiarizează treptat cu atmosfera medievală din peisajul românesc. Alegând să reconstruiască o biografie aproape completă, a unei protofeministe avant-la-lettre, autoarea ne expune unui ansamblu generos de ritualuri ale celor mai importante momente din existența acelei perioade: ritualuri de naștere, de căsătorie, de înmormântare, mese festive, sărbători, viața sub asediu, viața în exil, viața meșteșugarilor, a negustorilor, toate sunt schițate sau aprofundate în câteva fire narative care se împrăștie în densitatea romanului. Fără să fie greoi, date fiind reperele arhaice inevitabile necesare atmosferei, provocator narativ, romanul Simonei Antonescu mi-a amintit, fără îndoială, de populara serie a lui George R.R. Martin, în ceea ce privește imprevizibilitatea narativă și caracterul necruțător și interminabil al intrigilor. O combinație între reziliența Sansei Stark și inteligența cinică a lui Cersei Lannister, „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o figură memorabilă pe care merită să o descoperiți. În acest sens, pot spune despre „Chiajna din Casa Mușatinilor” că este un candidat veritabil la titlul de Game of Thrones-ul românesc.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.