Mai multe documente și obiecte din colecția lui Ioan Constantin Petrescu s-au constituit în loturi ale licitației „România între Principate și Regat”, organizată de Casa de licitații Historic (3 părți). Întrucât personajul, relativ necunoscut, este prezentat de Historic ca o personalitate descoperită recent, se cuvin câteva clarificări și explicații.

Într-un interviu pentru Gândul, directorul Historic, Cezar Florea, ni-l prezintă pe Ioan C. Petrescu drept „parlamentar, secretar general al Consiliului de Miniștri, secretar particular al lui Alexandru Ioan Cuza și al principelui (ulterior, regelui) Carol I”. În articol se citează un necrolog din Revista Poporului, An XI, Nr 2 (122), februarie 1902, Petrescu este amintit drept „secretar general, intim, al M.S. Regelui [Carol I], post pe care l-a ocupat și la Vodă Cuza”[1].

Corelând informațiile ce rezultă din loturile prezentate cu alte surse, am compilat următoarea biografie:

Ioan Petrescu era fiul lui Constantin Petrescu și al Elenei. Din inscripția de pe monumentul închinat memoriei părinților săi (lotul 99) aflăm că tatăl a murit la 30 noiembrie 1851, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica, iar mama la 25 august 1861, fiind înveșnicită la Biserica Sf. Nicolae din Târgoviște.

Ioan C. Petrescu nu a fost un politician, ci un funcționar de cancelarie. Aflăm că Secretariatul Principatului Valahiei l-a detașat pe Ioan C. Petrescu pe lângă guvernul provizoriu pentru copierea corespondenței în limba franceză, așa cum se anunța într-o adresă din 23 iunie 1848 (lotul 77).

Îl găsim semnând, ca secretarul comisiei, în josul procesului verbal care confirma rezultatele pentru plebiscitul din 2/14 mai 1864[2]. Nu-l găsim, însă, ca secretar particular al principelui Alexandru Ioan Cuza – funcție ocupată, din 1860, de Arthur Baligot de Beyne (1821-1884), alături de cea de șef al Cancelariei Princiare[3]. Petrescu a fost probabil funcționar al Cancelariei Princiare, după care și-a continuat activitatea în birocrația de stat.

Ioan C. Petrescu a fost secretarul general al Consiliului de Miniștri, post în care îl găsim sub guvernul Lascăr Catargiu din 1871 până în 1876, dar și sub guvernul Ion C. Brătianu, din 1876 până în 1881 (așa cum se poate verifica în Almanahul de Gotha) [4]. În această calitate i se adresa, în 1876, Georges Coulin (lotul 93), la acel moment secretar particular al domnului Carol I împreună cu Basset.

În 1882, Ioan C. Petrescu a devenit șeful Cancelariei Regale și al Camerei de Petiții, cu titulatura de „secretar general”. Îl găsim indicat în această funcție în Almanahul de Gotha pentru anii 1883-1900[4bis]. Așa cum rezultă și din jurnalul regelui Carol I, Petrescu avea acces direct la suveran[5]. Este imprecis a-l considera secretar particular („secretar intim”) al regelui, funcție pe care o ocupa Louis Basset[6]. Cartea sa de vizită (lotul 98) este clară în privința titulaturii: „secretar general pe lângă M. S. Regele”. În calitate de secretar al Camerei de Petiții – nu de secretar particular – îi scria Alexandru Macedonski, în 1891 (lotul 72).

Din portretul pe care i l-a făcut Carol Popp de Szathmári în 1886 (lotul 97) aflăm că Petrescu avea la acel moment Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler și Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor. Sunt gradele firești pentru un funcționar de stat și de Curte: spre comparație, Basset primise gradul de Cavaler al „Stelei României” în 1878[7], ajungând la Marea Cruce a „Coroanei României” în 1921 (după 52 de ani de serviciu!)[8]. Ordinul „Medjidie”, primit de Ion C. Petrescu, era acordat, în genere, demnitarilor și funcționarilor, inclusiv celor de la Curte.

Îl găsim, spre sfârșitul secolului XX, ca președintele Societății Pensionarilor Militari și Civili (lotul 80).

După moartea sa, în 1902, Carol Stork i-a realizat un bust din marmură (lotul 99).

P. S.: Casa Historic susține că cel mai fabulos document din licitație – Copia oficială a Convenției de la Paris (1858) (lotul 66) – provine din colecția lui I.C. Petrescu.

[1] Fragmentul este preluat de la: http://galeriaportretelor.ro/item/i-c-petrescu/.

[2] Mina Savel, Domnia marelui domnitor român Alexandru Ioan I Cuza și epoca glorioasă a românilor: scriere dedicată națiunei române, Bacău, Tipografia Progresul, 1909, pp. 63-64.

[3] Almanach de Gotha, ediția 1866, p. 998.

[4] Datele din Almanach de Gotha sunt valabile pentru anul anterior editării: vezi ediția 1872, p. 797; ediția 1873, p. 831; ediția 1874, p. 846; ediția 1875, p. 875; ediția 1876, p. 914; ediția 1877, p. 970; ediția 1878, p. 987; ediția 1879, p. 869; ediția 1880, p. 874. De la ediția din 1881, ca secretar general al guvernului figurează N. Dunca. Ibidem, p. 885.

[4bis] Almanach de Gotha, vezi ediția 1883, p. 921; ediția 1884, p. 926; ediția 1885, p. 921; ediția 1886, p. 928; ediția 1887, p. 914; ediția 1888, p. 922; ediția 1889, p. 912; ediția 1890, p. 928; ediția 1891, p. 993; ediția 1892, p. 1071; ediția 1893, p. 1069; ediția 1894, p. 1109; ediția 1895, p. 1179; ediția 1896, p. 1142; ediția 1897, p. 1153; ediția 1898, p. 1176; ediția 1899, p. 1213; ediția 1900, p. 1022. Odată cu ediția 1901, Petrescu nu mai este menționat în componența Curții. Ibidem, p. 990.

[5] Carol I consemnează în jurnalul său primiri ale lui Ioan C. Petrescu Petrescu în biroul său. Carol I, Jurnal, stabilirea textului, traducere, studiu introductiv și note de Vasile Docea, Iași, Editura Polirom, vol. I, p. 412, însemnare din 19/31 decembrie 1885: „Ora 5 Petrescu”. Regele afla când Petrescu era indisponibil, așa cum vedem din următoarea însemnare: „Petrescu bolnav”. Ibidem, I, p. 483, însemnare din 2/14 februarie 1887. În 1896 îl găsim în compania regelui alături de Ioan Kalinderu (administratorul Domeniului Coroanei) și Brociner (alt funcționar al Cancelariei Regale). Ibidem, III, p. 297, însemnare din 21 iulie/2 august 1897: „Înainte de amiază la turn, Brociner, Kalinderu, Petrescu etc., generalul Berindei”.

[6] Louis Basset (1846–1931) a intrat în serviciul Curţii în 1869, ca secretar particular. A rămas, în 1879, unicul secretar al regelui, care l-a numit şi administrator al Casei Regale. A îndeplinit ambele funcţii, cu o întrerupere în anii 1916–1919, până la începutul domniei regelui Carol al II-lea, care i-a încredinţat un rol de consilier administrativ (Claudia Chinezu, Elveţienii în România: despre succes, faimă şi afaceri, Noi Media Print, Bucureşti, 2011, pp. 32–34; Alina Pavelescu, „Un cronicar al Marelui Război”, în Louis Basset, Războiul unui slujitor devotat: jurnalul inedit al secretarului particular al regelui Ferdinand I: 23 august 1916 – 3 mai 1921,Humanitas, Bucureşti, 2019, pp. 7–20). A fost iniţiat în masonerie, devenind „Mare Secretar” al Marelui Orient al României (Alexandru Rufanda, Francmasoneria română în documente şi artefacte inedite. Mărturii arhivistice, Nestor, Bucureşti, 2021, pp. 318–319; Mihai Dimitrie Sturdza, Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, Compania, Bucureşti, 2013, p. 131).

[7] ÎDR 114, în MOf., 18 din 24 ian/5 feb 1878, p. 361.

[8] ÎDR 607 din 25 februarie 1921, în MOf., 263 din 4 martie 1921, p. 11.675.