asta îmi spunea bunica de fiecare dată
şi ea ce aştepta?
niciodată nu spunea că îşi aşteaptă moartea că doar ştia
rosturile vieţii
ea spunea ca-şi aşteaptă băiatul căzut la ruşi,
că nu-l credea mort. doar aştepta
şi când o cotropeau aşteptările lua un scul de lână, mi-l
aşeza pe braţe şi începea să facă gheme
un scul- un ghem, un scul- un ghem şi buzele i se mişcau
învolburat
până când, amorţit, dădeam bir cu fugiţii
târându-mi braţele amorţite
iar ea, fără să mă certe, se aşeza pe marginea patului
sprijinind peretele
şi începea să împletească:
vorbe, amintiri, rugăciuni şi rareori blesteme
dar cel mai mult îi plăcea să vorbească cu morţii întrebându-i
de una de alta
şi măinile ei împleteau de zor o aşteptare de alta zi
ca viaţa croită din bucăţi şi lacrimi
iar când ostenea sau termina lucrul
se mulţumea să spună
nu contează... am aşteptat atât, o să mai aştept o zi
şi viaţa ei s-a stins ca o lumânare
ce-a aşteptat să-şi ardă toată
aşa am învăţat eu sa preţuiesc aşteptările
