Antoneta Galeș este scriitoare, art-terapeut Phronetik® și Solution-focused Coach. Sub pseudonimul Tony Mott, debutează în lumea literară în anul 2008 cu romanul Roșu. Doi ani mai târziu lansează primul volum de poezii intitulat Hohote & Clocote, iar debutul în genul mystery & thriller are loc odată cu romanul Doi. În 2014 lansează primul titlu al seriei Julieta, Julieta avea un pistol, iar luna decembrie a anului 2019 marchează începutul seriei Gigi Alexa cu titlul sugestiv Iarna crimelor perfecte.

Caietul fericirii anunță debutul autoarei și în domeniul literar al dezvoltării personale. Așa cum spune chiar dânsa, titlul se eliberează fără rețetă și este un bun suport pentru aceia care aleg să caute fericirea. În anul 2021 lansează și neFERICIREA noastră cea de toate zilele, o colecție de texte, scrise cu umor, despre mecanismele gândirii.

Este câștigătoarea premiului Mystery & Thriller oferit din partea Asociației Libris Cultural, în cadrul celei mai recente ediții LibFest – Târg de cArte și Experiențe Culturale.

Libris: Ești un om complet și complex, atât din punct de vedere personal, dar și profesional. Cum își imagina micuța Tony, care scria povestiri, că va fi viitorul ei?

Tony Mott: Artileria grea de la prima întrebare! Îmi aduc aminte perfect senzația de disconfort și lipsa libertății. Am trăit într-o lume în care nu se cumpăra mai nimic, totul se „făcea rost”.

Îmi imaginam că există o lume funcțională, dincolo de granițele țării și visul meu a fost acela de a ajunge acolo. După ‘90 nu a mai fost nevoie, aveam 20 de ani pe când credeam cu toții că vom trăi într-o lume mai bună. Cred că asta a fost și motivația mea de a rămâne aici, am avut mereu senzația că e alegerea mea de a contribui atât cât pot la funcționalitatea ei.

Libris: Care a fost prima carte din genul thriller pe care ai lecturat-o și care a fost parcursul urmat în creația literară? De ce ai ales acest gen și cum îți găsești inspirația?

Tony Mott: Fratele meu e mai mare cu 13 ani decât mine. Cred că aveam vreo zece când am început să citesc cărți polițiste. Erau la fel ca poveștile pentru copii la care renunțăm: alerte, cu eroi și anti-eroi. E posibil ca prima mea lectură de gen să fi fost Cheia de sticlă sau Șoimul maltez, ambele de Dashiell Hammett, dar nu sunt foarte sigură. Ar mai putea fi orice de: Agatha Christie, Arthur Conan Doyle, Raymond Chandler, Daphne du Maurier, Georges Simenon. Și lista nu e completă. Cred că nevoia pe care avem de a împărți cărțile pe genuri vine din dorința de a ne aranja mai bine rafturile bibliotecii. Eu citesc și acum toate genurile literare, sunt o mulțime de cărți bune și proaste în fiecare categorie. Citesc și acum tot ce prind. Mi-au plăcut cărțile polițiste pentru că te provoacă: să gândești, să participi, să descoperi. Mi s-a părut complicat la început, primele mele romane sunt doar niște încercări timide de a introduce suspansul în poveste, apoi mi-am dat drumul. Îmi place să ofer povești pe mai multe niveluri: te poți concentra când citești pe firul roșu al poveștii, te poți duce mai adânc și să descoperi personajele și motivațiile din spatele acțiunilor lor sau poți, pur și simplu, să urmărești întreg eșafodajul pe care se sprijină narațiunea.

Primul meu roman, Roșu, publicat în 2008 la insistențele regretatului profesor și scriitor Ion Popescu Topolog, fusese scris în perioada 96-97. Am fost impresionată de statisticile cu privire la numărul mare de femei care și-au pierdut viața în perioada comunistă din cauza avorturilor ilegale și am inventat o poveste despre o tânără care se întoarce în România, imediat după Revoluție, la 20 de ani după ce trecuse ilegal granița. E o succesiune de planuri trecut-prezent. În general am și un subiect „mare” pe fondul acțiunii la vedere. În Seria Julieta vorbesc despre corupția din sistemul medical și traficul de medicamente. Din Seria Gigi Alexa aș vrea să menționez doar cel mai recent volum: Când vine primăvara, unde subiectul se învârte în jurul traficului de persoane.

Orice fel de situație din jurul meu e o sursă de inspirație. Înmagazinez conversații, intrigi, povești. La un moment dat, povestea începe să prindă formă în capul meu și mă așez să o aștern pe hârtie. Întrebarea cea mai importantă pentru mine e „ce-ar fi dacă?.

Libris: În cadrul atelierului susținut la LibFest – Târgul de cArte și Experiențe Culturale ai menționat faptul că literatura thriller este cea care provoacă în mod special creierul în timpul lecturării. Cu ce se distinge genul thriller de restul literaturii din punctul de vedere al scriitoarei, dar și al cititoarei cu același nume? Ce tip de cititori aleg genul acesta de literatură?

Tony Mott: Suntem animale sociale și avem nevoie să ne conectăm cu cei din jur. Forma pe care o utilizăm e povestea. Totul e poveste, așa reușim să transmitem informații, așa reușim să ne facem cunoscute visurile și pasiunile, intențiile. Așa am devenit cea mai răspândită specie de pe planetă. Pentru că am putut vorbi, scrie, despre lucruri care nu există în prezent: trecut sau viitor.

Rolul poveștilor e acela de a-i face pe oameni să-și imagineze lucruri, să descopere

lumea, să învețe. Cititul e o formă de experimentare în siguranță a emoțiilor. De asta și genul mystery & thriller e atât de atractiv, pentru că poți, din confortul casei tale, să participi la situații în care nu ai vrea să te afli. Dar care îți stârnesc curiozitatea.

Nu știu să existe un anumit tip de cititori ai genului. Dacă ar fi să-i diferențieze ceva, poate atracția către suspans sau curiozitatea de a descifra o enigmă. Genul a evoluat destul de mult în ultimii 30 de ani, e complex, dincolo de intriga de suprafață se insistă mult pe cadrul general, se atacă subiecte sociale, se face o analiză psihologică elaborată a personajelor. Aș risca și aș spune că cititorii de mystery & thriller vor provocare și au capacitatea de a urmări acțiuni complicate.

Libris: Care ar fi personajul din cărțile tale alături de care ai ieși la o cafea? Dar din cărțile

colegilor de breaslă?

Tony Mott: Ar fi interesant să beau o cafea cu Gigi Alexa, dar nu cred că ar ieși ea cu mine. E foarte retrasă și nu face conversație cu oricine. Anabella Păduraru e o tânără polițistă care apare în cărțile lui Bogdan Hrib, scriitor și editor la Tritonic, editura la care public. Aș vrea să povestesc cu ea despre cum i se pare activitatea, ce ar vrea să devină și cum s-ar putea implica și mai mult în anchete. Și cred că nici nu mi-e clar de ce e combinată cu Tony Demetriade.

Am vrut să aduc aici în discuție faptul că personajele principale din volumele mele sunt femei și fac meserii considerate masculine: anchetator, detectiv, medic legist.

Am populat cu intenție cărțile mele cu femei care se luptă să răzbată, se luptă cu propriul trecut. Sunt ca mine și ca tine. Scopul e să le putem vedea când și cum sunt puternice, când și cum rezistă, când și cum se pierd. Să fie o inspirație și un îndemn la a face sau nu ca ele. Nu sunt super-eroine, dimpotrivă, trec printr-o sumedenie de întâmplări, fac greșeli, ca oricare dintre noi. Le e comună străduința de a fi mai bine. Unele reușesc.

Libris: Afirmi că în copilărie visai la a avea cât mai multe meserii, în domenii cât mai diverse. Cum s-a întâlnit literatura thriller cu terapia și coaching-ul? Există o altă categorie din Beletristică unde ai dori să debutezi ca și scriitor?

Tony Mott: Motorul din spatele întregii mele activități e curiozitatea față de modul în care gândim și ce ne motivează alegerile. Această preocupare constantă mă face să înțeleg mai bine mecanismele și să pot pune întrebări mai bune: atât mie, cu privire la personaje și ce le mână pe ele, cât și clienților mei în coaching.

Am primit deseori un compliment foarte valoros. Coachingul orientat către soluții, ceea ce practic eu, presupune intervenții de durată destul de scurtă. Eu nu fac altceva decât să ajut clientul să vadă lucrurile și din alte unghiuri și să-și lărgească perspectiva. Clientul este cel care descoperă soluțiile potrivite pentru sine și acționează, astfel încât să producă schimbarea pe care și-o dorește. Sunt mulți care revin după o perioadă de timp, pentru că vor să audă din nou întrebările.

Am râs când mi-a zis o prietenă care voia să-mi facă un compliment că scriu atât de bine, încât aș putea scrie și „literatură adevărată”. Nu știu dacă încadrarea în alt gen ar face cărțile mele mai bune. Mie îmi place mult provocarea de a scrie așa cum o fac.

În romanele mele sunt și povești de dragoste, pot fi ele încadrate la romance? Nu cred că ar fi necesar, dar există un context mult mai larg decât cel al anchetei. Îmi aduc aminte că am și o povestire de dragoste în volumul Schițe de iubire 2.0. Am scris-o cu multă bucurie și mult umor.

Libris: Atât în atelierele tale cât și în cărțile Caietul Fericirii sau neFERICIREA noastră cea de toate zilele vorbești despre fericire. Cu siguranță rețeta nu este dintre cele rapid de realizat, însă ce sfat ai transmite cititorilor care își doresc să trăiască o viață cât mai fericită?

Tony Mott: Dacă admitem că fericirea e diferită de emoția de bucurie sau euforie și acceptăm că e o senzație de liniște, calm, echilibru, însoțită de capacitatea de a-ți accesa resursele și de a trăi o viață cu sens, răspunsul meu e că există acțiuni clare și corecte ale căror consecințe se traduc într-o viață bună. E important să ajungem să ne cunoaștem, să ne înțelegem, să facem distincție între acțiunile automate și acțiunile conștiente pe care le facem. Dacă admitem că suntem responsabili pentru noi și pentru viața noastră, vom putea face alegeri mai bune. Fericirea este doar o consecință.

Libris: Există vreo diferență între rafturile scriitoarei Tony Mott și cele ale Antonetei Galeș?

Ce citesc și cum își aleg cele două lecturile?

Tony Mott: Să știi că nu fac diferență între cele două nume ale mele. Le-am folosit pentru a putea distinge între ficțiune și non-ficțiune, dar sunt tot eu, dincolo de nume, dincolo de rolul pe care îl am.

Citesc și acum orice îmi cade în mână: scriitorii pe care îi iubesc și cărora le urmăresc aparițiile (Paul Auster, Siri Hustvedt, John Irving, Elif Shafak, Julian Barnes, Margaret Atwood), descopăr autori noi (Sally Rooney, Rachel Cusk), citesc ce mi-a scăpat de autori pe care îi admir și aici o să pomenesc Oameni buni și oameni de bine, romanul lui Iris Murdoch, care nu am idee cum mi-a scăpat până acum, l-am citit săptămâna trecută. Am pomenit doar câteva nume.

Citesc și non-ficțiune, desigur, pentru că mă interesează să mă dezvolt continuu: psihologie pozitivă, despre art-terapie, urmăresc prezentări sau particip la conferințe. Vara asta am fost în Islanda; a avut loc la Reykjavik Conferința Internațională de Psihologie Pozitivă și am avut șansa de a prezenta Caietul fericirii, ca instrument de creștere a stării de bine.

Libris: Cititorii sunt curioși. Ce titluri thriller se află în TOP 10 pe lista ta?

Tony Mott: Trebuie să mărturisesc că îl ador pe Jo Nesbo. Am fost absolut extaziată că mi-a revenit onoarea de a-l prezenta cititorilor din Brașov acum patru ani, la librăria Șt.O.Iosif. Dincolo de Seria Harry Hole, romanele sale Regatul, Fiul sau Macbeth sunt excepționale.

Mi-e greu să fac un top 10. Aș pomeni alți autori străini contemporani pe care îi citesc: Lee Child, Anne Cleeves, Harlan Coben, Gillian Flynn, Peter James, Stephen King, James Patterson, Ruth Ware. Și nordicii, începând cu Stieg Larsson cu Trilogia Millenium, apoi: Thomas Enger (publicat la editura Tritonic), Anne Holt, Yrsa Sigurdottir, Soren Sveistrup și am pomenit doar câțiva.

E firesc să vorbesc și despre colegii de la editura Tritonic. Fie că vor fi descoperiți în volumele de autor, fie în cele colective de povestiri (Noir de București, Noir de Timișoara, Noir de Brașov sau Noir de Cluj), toți merită citiți: Lucian-Dragoș Bogdan, Bogdan Hrib, Anamaria Ionescu, Teodora Matei, Dănuț Ungureanu.

Cititul este forma liberă de a-ți exersa imaginația și de a descoperi lumi. Îți pune mintea la contribuție și te face să te înțelegi mai bine și pe tine. Am rămas datoare cu un sfat pe care mi l-ai cerut anterior. Singurul sfat pe care merită să-l dau sau să-l primesc e „respiră”. Aș adăuga și „citește”.

Interviu realizat de Iulia Totoianu.