După Domenico Starnone, Editura Litera publică în colecția Clasici Contemporani pe Sandro Veronesi, câștigător al Premiului Strega (unul dintre cele mai prestigioase premii pentru literatură în Italia), cu romanul Colibri, o poveste care reinventează prin construcție interesul și abordarea clasicelor saga de familie.

Literatura italiană contemporană a devenit tot mai vizibilă și a trezit interesul deopotrivă editurilor și publicului din România, mai ales după aparitia tetralogiei napoletanea Elenei Ferrante. Marco Missiroli, Domenico Starnone, Gianfranco Calligarich sunt doar câteva nume ale căror romane au fost traduse și pe piata noastra. Fidelitate, Noduri, Ultima vară în oraș sunt narațiuni provocatoare sau nostalgice, cu protagoniști surprinși în situații de viață decisive, cu urmări adesea imprevizibile sau deziluzionante.

Împărțită în peste 40 de capitole, deși nu are mai mult de 350 de pagini, povestea fragmentară a lui Sandro Veronesi deapănă, inegal din punct de vedere al întinderii dar suficient cât să capteze interesul cititorului și să creioneze personaje relevante, o cronică de familie întinsă pe trei-patru generații. Doar că autorul italian nu intră în elaborări excesive și nu urmărește intamplarile în ordine cronologică, pe decade și arbori genealogici.

În schimb, la fel de rapid ca bătăile din aripi ale unui Colibri, Sandro Veronesi ne poartă dintr-un deceniu în altul, dintr-o linie narativă în alta, amestecând poveștile ca într-un pachet de cărți de joc și chiar modurile de expunere. În acest sens, autorul italian se folosește uneori de narațiune omniscientă, alteori de reproducerea unor conversații sau chiar mesaje telefonice scrise (SMS), alteori folosește abordarea epistolară, cu scrisori schimbate între personaje, astfel încât avem de a face cu un puzzle nu doar temporo-spațial dar și cu unul compozițional. Cu toate acestea, lectura romanului nu este atât de dificilă pe cât ai putea anticipa, atâta timp cât numărul de personaje este relativ restrâns și recuperarea biografică și narativă e totuși accesibilă în mare parte în final.

Povestea gravitează în jurul personajului principal, Marco Carrera, un medic oftalmolog care într-o zi obișnuită primește o veste uluitoare despre intențiile răuvoitoare ale soției sale, raportate de psihanalistul ei care isi incalca, cu aceasta ocazie, clauza de confidentialitate. Ceea ce putea fi o premisă pentru un roman noir-polițist se transformă într-o cronică arborescentă, căci Sandro Veronesi ne facilitează explorarea elaborată a universului acestui personaj, incluzând povestea familiei lui, de la părinți, la relația cu frații și mai apoi cu soția, fiica și nepoata sa. Aparent toate poveștile trimit intr-o forma sau alta catre Marco dar așa cum devine evident pe parcursul romanului, Marco este de fapt cel care ține laolaltă toate aceste lumi care evoluează, protagonistul proiectând imaginea celui mai static personaj.

Marco se naște într-o familie de intelectuali italieni care alcătuiesc un cuplu improbabil: mama, o arhitectă revoluționară într-o perioadă efervescentă de emancipare în acest domeniu iar tatăl un inginer pragmatic preocupat de colecții de literatură SFși de machete în miniatură. Marco, Giacomo și Irene cele trei odrasle ale familiei își trăiesc copilăria cu o oarecare inocență, deși neînțelegerile dintre părinți devin tot mai vizibile. Prosperitatea și confortul eclipsează ranchiuna și resemnarea, iubirea cu sens unic, toxică, a nefericiților burghezi. Lumea părinților lui Marco e lipită mai degrabă de obiectele frumoase și valoroase acumulate în timp pe care fiul lor oftalmolog e nevoit să le gestioneze după moartea acestora.

Dincolo de faptul că moștenește un mix de trăsături caracteriale complementare de la părinții săi, Marco dezvoltă de timpuriu o aversiune pentru psihanaliză (pe care o privește precum fumatul: nu e suficient să nu o practici, trebuie să te protejezi de cei care o practică). Această aversiune nu este probabil întâmplătoare, ținând cont de cât de puțin aplecat este protagonistul asupra persoanei sale și cât de mult se dedică ajutorării celorlalți, ignorându-și propriile nevoi. De asemenea, personajul principal primește porecla de Colibri, având un deficit de dezvoltare fizică pentru care tatăl propune o abordare medical-hormonală, în vreme ce mama evaluează situația printr-un filtru psihologic și cere mai multă răbdare.

Complexul eroic și povara responsabilității sunt interiorizate repede în acest context de protagonist, atâta timp cât chiar existența sa devine un măr al discordiei pentru părinții săi. Câteva incidente care vor fi detaliate pe parcurs îi despart pe cei trei frați (Marco, Giacomo și Irene). Marco va traversa o adolescență marcată de un apetit pentru jocuri de noroc și pentru tovărășii ciudate, va urma cariera medicală, se va îndrăgosti de o însoțitoare de zbor, cu care se va căsători și va avea o fată, pe Adele (care, la granița unui diagnostic psihiatric/psihanalitic trăiește sentimentul că este legată la spate, ca o marionetă, cu un fir invizibil). Nici căsnicia sa nu va fi ferită de fisuri instalate progresiv. Aceste fisuri vor deveni vizibile, odată ce Marco și Marina vor ieși din bula inițială a îndrăgostirii (iluzorii?) și vor realiza că au viziuni diferite asupra relației cu fiica lor și chiar instincte controversate în situații de criză. Cel mai problematic va rămâne însă faptul că Marco nu poate renunța la Luisa, prima lui iubire din adolescență, niciodată consumată, conservată mai degrabă ca un ideal, revizitat periodic, un ideal despre care e convins că îl poate reconcilia cu viața domestică.

Fragila lume pe care adultul oftalmolog se străduiește să o țină întreagă pare să se năruie la toate capetele: părinții îmbătrânesc și se îmbolnăvesc, soția îl părăsește iar fiica lui și mai apoi nepoata vor lansa și ele suficiente provocări pentru protagonist, care îi vor depăși puterile în cele din urmă. Intervenția lui Daniele Carradori, psihanalistul soției lui Marco care își va schimba cariera în urma întâlnirii cu oftalmologul este cea care lansează primele invitații. Abia la vârsta a doua pentru Marco devine probabil să își reinventeze viața, asumându-se și pe sine ca un personaj relevant, cu nevoi legitime.

Povestea lui Marco Carrera este povestea unui om care trăiește pentru alții. În timp ce toți evoluează, traversează propriile crize și se dezintegrează sau își parcurg propriile drame, adică propriul destin cu amprentă individuală și ireversibilă, protagonistul pare mai degrabă un personaj suport, opac la propriile sale nevoi, proiectând mereu o forță de a-i ține pe ceilalți laolaltă.

Ca un Colibri, nu doar în ceea ce privește dimensiunile care îi atrag acest renume din copilărie, dar și ulterior, metaforic, fluturând foarte rapid din aripi, Marco încearcă parcă să rămână într-un echilibru perfect sau mai degrabă caută să rămână static, chiar și când timpul și viețile celorlalți trec pe lângă el într-o tumultoasă transformare. Se simte acest lucru în devotamentul cu care își asumă responsabilitățile de familie și chiar prin spațiul insuficient pe care îl dedică marii sale iubiri, mereu reținută în stadiul de potențialitate (poate și dintr-o filosofie amoroasă curtenească falimentară în cele din urmă). Unde îl va duce această echilibristică elegantă și admirabilă, a unui erou minor, dar costisitoare energetic și cu un potențial irosit din punct de vedere personal vă rămâne să descoperiți.

Sandro Veronesi alcătuiește o compoziție ambițioasă, așa cum aminteam, cu un grad de fragmentaritate care o face provocatoare și originală dar care ocazional diluează și împrăștie atenția cititorului. Dincolo de ineditul compoziției, scriitura este cuceritoare, cu imagini vii, cu un ton în care se simte a tandrețea, umorul și poezia în doze potrivite.

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea