Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică.  Acum obsevăm că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…