Ce ceaţă deasă…

Rulăm pe șosea și mă fascinează peisajul din jur. Nu cred că este pentru prima oară când îl văd, doar că este prima oară, probabil, când îl conștientizez. Gonim prin ceață, înconjurați numai de plantele de pe marginea șoselei, îmbrăcate în chiciură. Parcă sunt stafii… După nici cinci minute, soarele ne plesnește privirea cu lumină puternică. Acum obsevăm că da, mai circulă mașini pe șoseaua aceasta, că, da, mai există câmp amorțit, de o parte a noastră, și de cealaltă. Abia apuc să privesc în jur când, iată, ajungem din nou printre stafii și pe Pământ nu mai există decât ele, noi, șoseaua și ceața.

… vai, ce ceață deasă!…

În această alternanță ciudată ajungem în sat. Ulițele, neclintite, parcă sunt ghicitori ce ne provoacă să alegem una, spre a ne găsi locuința.

Nu mai cunoaștem drumul către casă…

*

Zilnic, parcurg satul, dimineața și seara. E ceață și mie îmi place. Mă simt într-o lume de vis. Nu mă gândesc de-o fi bine, de-o fi rău, pentru oameni, pentru culturi. Treaba lor, acum nu-mi pasă, iubesc ceața, iubesc acest peisaj!

De ieri, au început școlile, și mă mai depășesc niște pici, unii, gălăgioși, alții, tăcuți.

Unde-i cărarea, doamnă învățătoare?…

*

Mă pregătesc să ies din birou, abia aștept să o iau la pas, prin feeria de nedescris. Îmi umblă, de ieri, versurile, de prin niște cotloane deșucheate. Nu mai știu, fiindcă am ani destui, de pe unde mi s-au lipit de minte, și întreb niște colegi mai tineri:

-Ziceți-mi, că eu am uitat, Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă, ce-i cu versurile astea, nu îmi amintesc, cine le-a scris?

Măresc ochii, ridică din umeri și nu se obosesc măcar să intre pe google, să afle. La ieșire, mai fac o încercare:

-Zi-mi, ce-i cu astea … repet versurile. Cred că tu știi sau, dacă nu, vezi, pe net. Le am de câteva zile, și nu mai știu ce-i cu ele.

– Surâsul Hiroshimei, zice, dar nu-mi vine acum cine le-a scris. Tastează pe fugă și continuă: Eugen Jebeleanu.

A, da, nu mai știam că Jebeleanu…

Iau la pas șoseaua și în piept ceața, de care mă bucur în toată splendoarea sa.

Cu sufletul plin de ceață, îl caut pe Jebeleanu și parcurg în fugă cele douăzeci și patru de poeme comemorative. Ajung la Corul copiilor uciși. Și în memorie îmi revin aproape în totalitatea lor, versurile, cândva atât de bine știute.

,, Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?
Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama. Unde e tata? Unde este mama?
Nu ne vedem nici între noi deloc. Şi jocul nu ne place, nu e joc.
Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!
Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă …”

Ies afară, în ceață.

Și mă gândesc la ceață, numai că într-un alt context.