Acceptând invitația de a participa la dezbaterea despre poezia queer de la festivalul Contrar așteptărilor, am primit următoarele întrebări de la Mihaela Michailov:

1. Ce înseamnă pentru voi o poezie queer situată politic? Cum vă poziționați subiectivitățile și căutările intime în raport cu politicul?

2. Simțiți că în ultimii ani s-au produs transformări importante în zona poeziei queer? Simțiți că există spații de apartenență, că se creează cadre care să susțină poezia queer?

3. E ceva ce credeți că ar trebui fundamental transformat în câmpul literar, cu accent, desigur, pe poezie? Unde vedeți un potențial al schimbării?

Dezbaterea așa cum a decurs poate fi urmărită pe YouTube; eu am pregătit acest text (citit doar parțial, din motive evidente) în care am încercat (și nu prea am reușit poate) să mă adecvez temei, pertinență ce s-a mai ameliorat un pic pe parcursul dezbaterii...

*

Aș vrea să încep prin a spune câteva lucruri despre experiențele mele ca persoană autistă și queer.

Eu vin dintr-un background ușor diferit, din zona poeziei experimentale. Inițial, în adolescență descoperisem prin Caragiale și Cărtărescu literatura ca un spectru mai larg unde intuiam că mi-aș putea găsi și eu un loc, că aș putea dobândi o acceptabilitate socială pe care n-o aveam în școală; când în clasa a noua am început să citesc și să scriu poezie, oamenii mă priveau tot ca o persoană ciudată, dar acum aveam o scuză, un scut.

Cu mult după, aveam să conștientizez că, de fapt, literatura nu e un spațiu sigur, ci tot un câmp de luptă.

Dar în această primă fază, în liceu, am avut un grad de privilegiu, am putut să citesc sistematic din istoria poeziei, în bună parte mulțumită lui Octavian Soviany, cel care pe atunci era cu stânga ne-totalitară și astăzi are idei de extremă dreapta...

Ce preferințe am avut atunci în liceu? Poezia avangardelor. Multă lume m-a acuzat de-a lungul timpului de teribilism, dar epatarea burghezilor nu a fost factorul decisiv, la poeți ca Tristan Tzara sau Voronca, care de altfel au contribuit și la rezistența antifascistă franceză, m-au impresionat haosul acela controlat, sentimentul de vegetație luxuriantă și elementele care amintesc de faptul că poezia e ceva construit, nu trebuie să se supună unor tipare impuse ca fiind presupus organice sau universale, fie că vorbim de realismul socialist rigid sau de tradiționalismul cel mai plat din care de asemenea am citit.

Apoi în facultate, la Litere, am aprofundat teoria literară. Formaliștii ruși spuneau despre literatura modernă că se bazează pe procedeul insolitării sau înstrăinării, când ceva familiar devine de nerecunoscut, ca acel exemplu cu halucinația lui Rimbaud care vedea o moschee acolo unde era o fabrică.

Tentația mea ar fi să spun că nu pot să nu definesc poezia queer în funcție de această precondiție a modernismului, chiar dacă nici chiar unii dintre cei mai radicali avangardiști nu erau imuni față de homofobie (A. Breton, de ex.).

Apoi din studenție până astăzi, față de literatură, muzică și arte vizuale am dezvoltat o altă zonă de preferințe, abordările experimentale ale unor persoane care cel mai adesea au fost gay sau lesbiene, ori cel puțin au avut un contact strâns cu zona aceasta.

Reperele mele au fost - și rămân cu anumite rezerve, pentru că o parte au suferit din păcate de rasism sau clasism – Gertrude Stein, John Cage, Ellsworth Kelly, John Ashbery, Bernadette Mayer, Susan Howe, Anne Carson ș.a.m.d.

În spațiul nord-american, cel puțin, acestea nu sunt tocmai niște figuri marginale sau marginalizate, până și poezia compozitorului Cage (a cărui traiectorie teoretică și spirituală se datorează closet-ului în care l-a băgat homofobia mccarthyistă și în care, din păcate, avea să rămână) a apărut în antologia cea mai academică a poeziei americane.

Deci mai puțin m-am raportat la Ginsberg, în parte pentru că în cadrul poeziei americane m-au interesat mai mult poate urmările lui Emily Dickinson decât cele ale lui Whitman (acesta din urmă se poate spune, da, că a inovat spiritual, tematic și retoric poezia, pe de altă parte Dickinson a deconstruit chiar posibilitățile poeziei până la punctuație, deși probabil există ceva problematic și la ea... [nu era critică față de colonizarea albă a Americii]), însă oricum un alt motiv ar fi că generația 80 și cea 2000 de la noi l-au apropriat de mai multe ori pe Ginsberg.

Mă bucur că Răzvan Andrei l-a reluat pe Ginsberg dintr-o perspectivă mai apropiată de subversivitatea sa din anii 50, era nevoie ca cineva din comunitate să facă această recuperare, dar când am perceput ce înseamnă în spațiul american literatura experimentală (fără, desigur, să conștientizez toate problemele inerente acelui spațiu neoliberal, cum ar fi faptul că acel mediu academic se hrănește din taxe exorbitante care devin o mare problemă pentru studentx), mi-am zis că asta îmi doresc să fac.

Vin dintr-un background lower middle class, dar cu atitudini puritane, conservatoare, în modul acela specific lumii din ceaușism. Nu am vrut să intru în conflict cu oamenii dragi din jurul meu, la care țin chiar dacă nu mă înțeleg.

Dar încolțirea obligă la apărare. Activitatea și gândirea mea au devenit din ce în ce mai politizate pentru că lumea din jurul meu a devenit așa.

Două lucruri. Firește, un aport l-au adus și relațiile mele cu diverși oameni din diverse colțuri ale lumii; ce înseamnă, de exemplu, să ai un iubit dintr-un colț mizer al Statelor Unite și să-ți spună: „vino te rog, nu te speria că nu te poate intimida nimeni dragă, am o armă lângă mine și când dorm, am fost și la pușcărie, nu mă sperie nimic”!? Erm, ce, asta mă sperie, ce se întâmplă într-o societate în care este normal pentru cineva, pentru oricine să zică acest lucru?! Nu-l consideram un răufăcător, ci pur și simplu un bărbat de culoare într-o parte a societății americane în care mai toți bărbații de culoare ajungeau inevitabil cel puțin o dată în viață la închisoare, de-a lungul deceniilor trecute sistemul închisorilor s-a tot extins și există multe corporații care profită de pe urma muncii deținuților, ceea ce eu nu știam.

Al doilea aspect – ostilitățile la fiecare nivel din jurul meu, de la ideologia scriitorilor care domină câmpul literar până la propaganda și subiectele politice pe care ajung să le discute toată lumea din societate, chiar și rudele mele care nu prea urmăresc ce se întâmplă în lume. Cel puțin o parte din familia mea, și apreciez foarte mult asta, s-a abținut să participe la referendum, cumva până și el și-au dat seama că e ceva dubios acolo. Dar în rest radicalizarea la dreapta s-a făcut simțită peste tot și hărțuirile la adresa mea din cauza orientărilor mele au început. Faptul că eu m-am radicalizat la stânga și mă aflu aici se datorează acestor circumstanțe.

Într-o realitate paralelă e foarte posibil ca eu să fi acceptat să fac parte dintr-o organizație precum Uniunea Scriitorilor, dacă aceasta ar fi fost cu adevărat un sindicat și o organizație care să apere autonomia tuturor celor care scriu. (Recunosc, față de alți oameni din jurul meu dispun poate de mai puține resurse de nonconformism, iar acestea s-au activat din cauza precarității.)

În realitatea asta, chiar dacă organizația primește bani publici necondiționali și în teorie nimeni nu i-ar putea sancționa dacă pe acei bani i-ar folosi și să tipărească broșuri anarhiste de exemplu, ei sunt și mai conservatori decât statul, nu știu cum se face dar de când a început și propaganda putinistă, și ei au ajuns să atace poezia tânără ca fiind produsul unor „sexomarxiști experimentaliști și pornografi”.

Acești conservatori foarte agresivi față de orice înseamnă avangardă sau neoavangardă cumva m-au impulsionat să merg până la capăt cu devenirea asta. Unii ar spune că asta în fond înseamnă polarizarea ideologică, că așa și foarte mulți alții s-au radicalizat la dreapta.

Da, corect, dar, atenție, nu chiar toți, dar cei mai mulți o fac de pe poziții privilegiate, simt că le sunt amenințate privilegiile. Ei nu înțeleg chestia asta cum nu înțeleg de ce violența fascismului și violența antifascismului nu pot fi echivalate decât dacă vrei să ai părtinire față de fascism.

Iar în punctul acesta am un lucru de spus apropo de poezia queer sau de cea feministă într-un sens nu tocmai intersecțional.

Din nefericire, am ajuns să cunosc oameni și la noi care ajung să se distanțeze de comunitate și să prefere să se alieze cu abuzatori cishetero, cu persoane antifeministe, mai mult sau mai puțin conservatoare, dar care nu vin să le fac critică.

Cumva mi se pare că, având atâtea probleme psihosociale din cauza acestui sistem în care trăim cu foarte multă precaritate, spirit competitiv, o lipsă aproape totală a cultivării gândirii critice ș.a.m.d., multă lume de la noi are o disponibilitate destul de redusă chiar și pentru cele mai constructive critici și autocritici, poate pentru că există mai mult individualism decât spirit tactic, strategic.

Eu ca persoană autistă, dar mulțumită și poeziei, m-am obișnuit să mă provoc (a trebuit să accept că a exista în câmpul literar înseamnă să-ți manifești o disponibilitate de a te inventa și reinventa), să mă întreb cât de des pot cu putință ce înseamnă cineva sau ceva, ce însemnătate are o anumită poziție, chiar și a mea.

N-o să mă vedeți pozând cu cărticica lui Mao ca să epatez, să fiu Gică Contra, știind că maoismul nu a fost cu nimic mai bun decât stalinismul în a reprezenta interesele celor cărora munca le este extrasă. Mi se pare firesc ori să-mi fac autocritica, ori să mă retrag în momentul în care voi atinge o inadecvare sau alta.

Bunăoară, eu accept acum că poezia queer în etapa în care se află la noi poate și e cât se poate de indicat să acomodeze un grad cât mai mare de transparență, să fie un discurs tranșant, dar și lizibil, având în vedere solidaritatea, ținând cont că nu toată lumea poate la fel de bine să citească și să scrie texte complexe în primă fază, mi-am dat și eu seama că nu toată lumea e pe spectrul autist și deci nu poate să înțeleagă neapărat fascinația mea pentru formă și limbaj.

Acestea fiind spuse, de la începuturi m-am simțit în opoziție față de generația 2000-istă, cu care am încercat să negociez fără să fac compromisuri în ultimii 10 ani. Se spune că este o generație care a revigorat poezia română, care a deschis-o către social (însă oare ce implică acea relevanță socială? Este revoluționar un poet care numără banii din buzunar în poezie, dar ține totodată să colporteze glume de autobază, misogine și homofobe?), care a încetățenit și la noi anumite coduri contraculturale.

Ei bine, eu mă gândesc adeseori la cum fracturiștii (care din „falși marxiști” au devenit adevărați fasciști) au dictat că nu poți face experiment, nu poți face o literatură care să-și reflecte condițiile propriei produceri, pentru că ei vedeau în chestia asta o „masturbare”!

Ei și-au făcut loc în istoria literaturii nu numai contestând generația postmodernistă, ci și modelând gustul scenei (lucru care s-a văzut și în perioada postdouămiistă în care am debutat și în care aproape nimeni nu a încercat să se afirme polemic și critic față de poeții douămiiștii și de poeticile lor deopotrivă) într-un mod care, în fond, exclude poziția pe care aș fi ocupat-o. (Așadar, o dublă excludere: de către instituțiile conservatoare și de către acești douămiiști care, fie și printr-un joc al circumstanțelor, au beneficiat de mult mai multă bunăvoință din partea conservatorilor decât mine și alte câteva nume care au apărut în același timp sau după mine, dar aproape fără ecouri.)

Conflictul acesta nu se oprește la toxicitate, la atitudinile infantilizante de bully din partea celor care ar prefera să nu exist, chiar și când spun că eu oricum „nu exist” în poezie. Tocmai că eu am încercat să mă afirm în poezie refuzând într-un fel sau altul ortodoxia lor biografistă, manifestând într-o etapă și o apropiere de derivatul neortodox numit provizoriu și poate impropriu „poezia postumană” (Gabi Eftimie, Vlad Moldovan ș.a.m.d.), fără a-mi dori neapărat ca această apropiere să conducă la o integrare a mea în climatul acestor cercuri (ceea ce nu s-a produs, mulți crezând că aș fi rămas în mrejele unor reziduuri avangardiste - cam în modul acesta privesc ei lucrurile).

Din punctul meu de vedere, poezia trebuie să încerce măcar să tindă către o critică cât mai totală. Din păcate, e facil să scrii o poezie conceptuală care să enumere elementele chimice din care sunt alcătuite foaia de hârtie pe care a fost tipărit însuși textul, fără să te întrebi: dar de ce hârtia asta e atât de albă până la urmă? Care e istoria acestor elemente, cum devin ele parte a paginii de care te folosești? Ce exploatare, ce istorie de abuzuri se află în spatele lor?...

Cu toate acestea, cred în potențialul literaturii experimentale de a constitui lesne o zonă de rezistență față de norme și normalizare, iar aici ne întâlnim cu problematicile identiăților minoritare, deși discuția poate decurge așa de diferit în funcție de câte axe de opresiune bifăm. Poate doar cu o singură axă e tentant să accepți mainstream-ul să te „tokenizeze” atunci când te percepe în mai mică măsură ca o amenințare (da, poate fi tentant să ocupi poziția aceasta destul de privilegiată și ea), poate bifând mai multe timpul nu mai are răbdare și tendința este să refuzi cât mai răspicat orice ar putea fi un compromis față de sistem... Când supraviețuirea e pe locul întâi, e lesne ca arta să lase loc de la sine mesajului, mai ales când nu ai mijloace mai eficace să-ți vehiculezi interesele politice, când nu ești într-o poziție de egalitate care să-ți permită să nu te gândești tot timpul la identitatea ta.