Publicat în 1982, romanul „Copilul Domnului” rămâne, în ciuda dimensiunilor reduse, una dintre cele mai emblematice lucrări ale lui Cormac McCarthy. Iscusitul prozator american reușește prin această proză tradusă în limba română la Editura Polirom să condenseze reperele care l-au făcut cunoscut: crearea unor personaje memorabile, mizând pe dimensiunea întunecată a umanității, explorarea unui univers alienant și deșertificat, apelând la reperele atemporale ale sudului rural din SUA, atingerea temelor legate de izolarea și rătăcirea existențială (în linia familiară a unor autori clasici precum Faulkner sau Dostoievski), într-o atmosferă la limita apocalipsei, în care salvarea nu poate să vină decât prin moarte. 

Similar cu poveștile lui Chuck Palahniuk, romanele lui Cormac McCarthy sunt ca niște plonjări într-un abis psihic. Departe de a-ți oferi o călătorie lină, cu popasuri și momente tihnite estetice, creațiile prozatorului american sunt mai degrabă inconfortabile, abrazive, neliniștitoare tocmai pentru că, în ciuda ororilor proiectate, McCarthy ajunge să ne așeze o oglindă dificilă în care să ne privim propriile laturi ascunse și întunecate. E greu să uiți un personaj precum Anton Chigurh, antagonistul silențios, aparent robotic din Nu există țară pentru bătrâni, e greu să uiți finalul apăsător din Drumul sau peisajele dezolante din Meridianul sângelui.

„Copilul Domnului” nu face excepție și se înscrie în creațiile de forță ale lui Cormac McCarthy. Titlul aparent inocent, trimite cu gândul la universalismul uman, la ceea ce ne leagă pe toți, sub specie teologică – oricât de diferiți am fi, împărtășim cu toți această calitate de copii ai divinității. Cu toate acestea, titlul ales de prozatorul american se dovedește încă de la început  ca fiind profund ironic sau ca livrând un soi de invitație sinistră/ambițioasă la empatie, atâta timp cât protagonistul cu care luăm contact din primele capitole ne lasă impresia unui antierou respingător.

„Copilul Domnului” spune povestea unui criminal rece, notoriu, dezumanizat și degradat. Acțiunea e proiectată în anii ‘60, însă senzația pe care o crează McCarthy este una a unei povești eterne, imaginată într-o periferie nu doar spațio-temporală, dar și umană. Natura protagonistului e bine armonizată și integrată cu mediul arid, imprevizibil,  semi-sălbatic, din comunitățile mici, izolate  și conservatoare ale sudului SUA (care mi-a amintit și de primul sezon al serialului „True Detective”).

Protagonistul este Lester Ballard, un personaj cu un trecut violent și traumatic și care, ca adult, bântuie mai degrabă decât trăiește într-un colț al statului Tennessee, fără pic de coerență existențială. O figură întunecată și de temut, mereu cu o pușcă în mână ca o extensie a ființei sale, ca un avertisment constant în ceea ce privește faptele de care e capabil, Lester Ballard își face intrarea în peisaj  cât se poate de abrupt.

În mai puțin de 200 de pagini, Cormac McCarthy pune în scenă solid și convingător profilul marcant al unei personalități antisociale pur sânge, bifând toate criteriile de manual ale acestui diagnostic, dar dându-le expresie dramatică prin faptele personajului. Lester Ballard nu e capabil de planuri pe termen lung, nu e capabil să susțină responsabilități și un trai coerent: romanul debutează chiar cu evacuarea acestuia din propria casă vândută la licitație și cumpărată de un oarecare John Greer. Rămas pe drumuri, Ballard se adaptează însă repede și se refugiază într-o cabană izolată. Trăiește de azi pe mâine, fără niciun venit și atunci când intră în posesia unor bani obținuți în moduri ilicite îi risipește fără probleme pe toți.

Ballard este relativ indiferent la judecățile și opiniile celorlalți (dar capabil să riposteze în forță atunci când dorește). Nu e capabil de socializare, în afara unor schimburi de replici izolate și triviale, nu e capabil de o relație pe termen lung cu o femeie și tocmai de aceea preferințele sale sexuale sunt sinistre, fiind un adept al necrofiliei. Ballard este egoist, impulsiv și un căutător al recompenselor punctuale, fără să calculeze măsura faptelor sale: e suficient să își dorească ceva, să facă un avans sexual sau să aibă nevoie de bani ca să treacă la crimă. Nu contează dacă în fața sa stau bărbați, femei, copii, nu contează dacă a fost amenințat sau nu, Ballard trăiește pur și simplu într-un imperiu al obiectivelor mărunte și lipsite de coerență.  Violența sa e ca o forță a naturii care nu judecă, nu discriminează, nu măsoară, ci doar se revarsă imprevizibil. Ballard e, de asemenea, un nomad: rămas fără casă, ulterior și fără cabana pe care o incendiază din greșeală, personajul masculin își continuă subzistența în orice cadru, fie că e o pădure, o peșteră sau un pat de spital. Viața pentru el nu are nici valoare nici rădăcini, e doar o luptă oarbă a supraviețuirii de pe-o zi pe alta.

Poate cea mai șocantă coordonată antisocială a lui Ballard rămâne , desigur,  lipsa de empatie și lipsa oricărui reper moral. Lumea este un univers utilizabil în orice mod imaginabil pentru protagonistul lui McCarthy. Cei din jur sunt instrumente pentru obținerea unui scop punctual și nu există niciun fel de evaluare etică a situațiilor. Fără să stea pe gânduri, Ballard trece la fapte imediat. Gesturi care ne-ar face să șovăim sau ne-ar impacta profund prin violența și semnificația lor sunt abordate cu un firesc aproape trivial de către Ballard, fie că e vorba de execuția unor trecători,  de incendierea unei locuințe sau de necrofilie repetată și premeditată. 

Prin gesturile sale violente și impactante, Cormac McCarthy te face aproape să dorești moartea personajului său. Violența nu e doar o trăsătură oarecare, ci pare chiar nucleul personajului. Violența lui Ballard ar putea  avea cel mult câteva repere explicabile, dar e ceva departe de a putea fi negociat sau vindecat. Forța personajului e dată tocmai de această dimensiune distructivă și autodistructivă care te face să te temi și în același timp te invită să cauți fragmente de umanitate. În fond, nu ai de-a face cu un monstru opac, ci totuși cu un om care, oricât de pervertit ar fi, rămâne totuși un copil al Domnului. Sau nu? Iată o întrebare care îi va urmări pe cititori și la finalul lecturii.

McCarthy amestecă eficient punctele de vedere narative: pe de-o parte avem  câteva mărturisiri colocviale ale locuitorilor din ținut despre Ballard (nu știm câte dintre ele sunt exagerări sau zvonuri) care aruncă anumite iluminări despre biografia personajului. Pe de altă parte, naratorul omniscient urmărește panoramic lupta de subzistență  a lui Ballard în care nu se ghicește însă vreo urmă de suferință.

Cufundându-ne într-un univers al izolării și violenței, în tradiția southern-gothic, Cormac McCarthy reușește prin acest microroman să ne livreze o poveste întunecată, pesimistă și dură despre primatul instinctelor de supraviețuire în fața reperelor de conviețuire.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.