Cristian Fulaș (născut la 3 iulie 1978, în Caracal) este scriitor și traducător. A absolvit Litere și are studii aprofundate de teoria literaturii. A debutat, în 2015, cu „Fâșii de rușine” (Premiul „Observator cultural” pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei „Accente”). Publică apoi, în același an, „Jurnal de debutant”, iar un an mai târziu (2016), volumul „După plâns” (și acesta nominalizat la câteva premii). A mai publicat „Cei frumoși și cei buni” (2017) și „Povestea lui Dosoftei” (2018), în cadrul unui proiect FILIT.

Cel mai recent roman al său este „Ioșca” (2021, editura „Polirom”), roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași (ediția 2022) și declarat Romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded 2021. Pornind de la el am intrat în culisele scrisului (și ale autorului) și am avut dialogul ce urmează.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cristian Fulaș, ți-am citit cu mare interes și cu mare bucurie romanul „Ioșca”și am simțit că trebuie să vorbim. Ei bine, o spun brusc și direct: romanul e greu și parcă intenționat stufos. De ce? Pare că ai vrut să îl supui pe cititor unui test ca să își arate sieși că este un cititor adevărat. Ai avut intenția asta? Ai vrut să te asiguri că cei care citesc volume comerciale nu îl duc până la capăt? Cred că nu e întâmplător nici faptul că nu împarți romanul în capitole, nu-l eșalonezi.

Cristian Fulaș: Primul supus unui test am fost eu. E-n lumea asta un demon, ne grăbim, vrem să le facem pe toate odată, să câștigăm și să pierdem și să rămânem neutri în același timp. Sigur că și cu cărțile e la fel. Ne lovește ideea de geniu și am vrea s-o arătăm lumii cât mai repede, înaintea altora, și nu mai avem răbdare nici măcar să scriem până la capăt. Așadar, a fost în primul rând testul meu: să lucrez până la capăt, să nu aleg o scurtătură și să dau cartea ca și cum ar fi gata, să nu intru în jocul ăsta. Pe cititor nu am vrut să-l supun la nimic. E alegerea fiecăruia cât citește, cum, dacă mai citește. Nu schimb eu lumea. Eu îmi fac treaba, fiecare e liber să fie cum vrea. Cât despre capitole, nu le-am văzut rostul. Cartea asta are în ea o idee de continuitate, de timp simultan.

Când am început să pun în carnețel ideile pentru acest roman, mi-am imaginat și am gândit multă vreme un soi de timp nu cronologic, ci cauzal. Să mă explic: nu scurgerea timpului dă logica lucrurilor care se întâmplă, cât mai degrabă cauzalitatea generează timp. Suntem mai degrabă supuși înlănțuirii dintre lucruri decât timpului, care se poate foarte bine să fie o ficțiune bine făcută. De aceea nu există capitole și nici o consecutivitate, am încercat să sugerez tocmai posibilitatea ca timpul să nu fie linear și calendarul să fie un obiect ușor inutil. Lumea înseamnă altceva decât credem noi. Cu totul altceva.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Este și un fel de spiralare înăuntru pe care o faci. Narațiunea parcă se strânge în adâncime ca într-o scoică. Pe de o parte închizi textul, pe de altă parte îl dezvolți, îl deschizi. E aici pasiunea ta pentru paradox sau/și faptul că acum ești în plină traducere a lui Proust?

Cristian Fulaș: Sigur că da, deși nu e tocmai o spiralare. E haosul care duce la contractarea unui obiect până la implozie. Haosul care e viața însăși, lipsa ei de determinare, de scop. Oricât ne-am strădui să arătăm că există un sens, Sensul acela abscons și niciodată exact determinat, întotdeauna cădem într-o teorie a haosului. Cauzalitatea de mai sus e peste sensul pe care noi vrem să-l dăm lucrurilor și întâmplarea e mult mai puternică decât planificarea.

Ca scriitor ești nevoit să închizi un text, să-i dai o direcție, să-l îndrepți către un așa-zis deznodământ. Ești nevoit să restrângi totul până când poți arăta cu degetul o idee, câteva idei. Care la rândul lor îl deschid, ai dreptate, structurile nu sunt niciodată stabile, oricât de împătimiți am fi de logica asta a consecuției și determinării temporale. Nu e un paradox, așa funcționează lumea și am vrut (prea subtil, mă gândesc acum) să arăt cum funcționează gândirea, din ce sunt făcute resorturile ei. Cât despre Proust, când am început Ioșca nu intrasem încă în traducere. S-a întâmplat în 2019, eu am schițat ideile romanului cândva în 2017. Sigur că la un moment dat scrisul și traducerea s-au suprapus, dar eu sunt un om foarte greu de influențat, mă scoți rar din ale mele, nu mă poți devia atât de ușor cum ar părea în lumea asta instabilă. Iar când scriu chiar ignor prezentul.

Laurențiu-Ciprian Tudor: De ce îți plac marginalii? Și în scrierile tale anterioare e vorba tot despre ei. Ne spun ei, ne-norociții, cel mai deplin adevărul despre condiția umană, despre noi? Care este lecția lor?

Cristian Fulaș: Am să fiu cât se poate de sincer. Am fost, sunt eu însumi un marginal. Multă vreme, prea multă, mă gândesc acum, am trăit în afara societății. Se creează reflexe, se creează un stil de viață și de gândire, nu te desparți atât de ușor de așa ceva. Eu mă identific mai ușor cu marginea, cu periferia, cu limitele umanității decât cu centrul, cu strălucirea, cu alergarea nebună după success, imagine, faimă, bani, nu știu, orice caută lumea în care subviețuim toți. Nu știu adevărul condiției umane, sper din toată inima să nu-l știe nimeni. Ce încerc, însă, e să creez imagini și povești care să arate condiția unor oameni, destinele lor.

Lecția marginalului e una simplă: supraviețuirea. Viața. Se poate trăi în orice condiții, supraviețuim în cele mai bizare situații, nici măcar nu luptăm, în noi e un instinct de supraviețuire atât de puternic, încât ajunge să fie mai puternic decât orice am declara vreodată. Marginalii supraviețuiesc. Până și ei supraviețuiesc, dincoace de bine, dincoace de strălucire, dincoace de stabilitate, proprietăți, de tot ce ne putem imagina sub semnul cuvântului siguranță. Viața e o întâmplare al cărei singur sens – dacă totuși există, dar mă îndoiesc în continuare – e supraviețuirea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: M-a preocupat locul acestui roman, harta lui. Ioșca pare a fi din Sfântu Gheorghe (chiar de ce l-ai făcut ungur?), dar am regăsit aici și Brașovul și Zărnești. Așa este? Cum de? Ce legături ai cu spațiul ăsta transilvănean?

Cristian Fulaș: Acum mulți ani, mai bine de zece, eu însumi am trăit pe o astfel de vale izolată de lume. Sigur că situația mea era una prozaică, să nu facem din mine un erou, eram încă unul dintre acei tineri care rataseră tot și nu știam nici eu ce voiam de la viață, renunțasem până și la așteptări. Nu aveam nici măcar acte, nu aveam nicio sursă de venit, nimic. Nu mai însemnam nimic, nu că acum aș însemna mare lucru. M-a aruncat pe acea vale un noroc chior, unul dintre acele momente pe care nici măcar nu le putem identifica și care ne modelează întreaga viață.

Am supraviețuit, am trăit, nimic mai mult. Pentru că acea vale e chiar în zona despre care vorbești, am plasat și valea din roman acolo. Nu știu de ce, cu siguranță nu aș vrea ca valea din roman să fie identificabilă. E un mit al meu și nu m-am putut despărți de el și, iată, a devenit locul de desfășurare a unei povești care în realitatea ei cea mai acută nu se desfășoară nicăieri, locul se vrea mitic, abscons, neidentificat, aș putea continua lista asta la infinit. Nicăieri și poate nicicând, iată locul și spațiul romanului Ioșca. Țin la miturile mele ca la ochii din cap, sunt singura mea formă de memorie, realitatea oricum mi-o amintesc prea vag.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apoi, valea asta a persoanajelor tale… E ea un paradis paradoxal, un spațiu intermediar, un amestec de rai și purgatoriu? E un topos foarte interesant: e și refugiu, dar și loc fără viitor, cumva damnat. Un rai fix, înțepenit, malformat, dar și un loc care schimbă (pag. 227). Aici istoria este suspendată și doar dincolo de barieră este lumea, istoria, chiar noul regim. Ce este cu locul ăsta? Poate el regenera? Te-ai muta aici? Te-ai retrage să scrii, să traduci?

Cristian Fulaș: Îmi „place” mult mitul ăsta al scriitorului care se retrage într-un loc paradiziac și scrie. Dar nu e genul meu. Pentru cei care au trăit izolarea, pentru cei care știu cum arată o lume fără viitor, izolarea e o chestie înspăimântătoare de-a dreptul. Izolarea înseamnă recădere în faldurile memoriei, retrăire a unei vieți din care ai scăpat, pe care nu ți-ai dorit-o niciodată. Nu e nimic întâmplător în felul în care am creionat această vale ca un personaj, acest topos al lipsei oricărei speranțe și al anulării oricărui viitor sau chiar trecut, a timpului în sine. E revolta mea împotriva acestui mit aproape universal al celui izolat și fericit, nu pot fi de acord cu așa ceva. Săracii, marginalii, cei umiliți ar trebui să aibă o șansă egală cu ceilalți.

Lumea e un loc defect în care cinci la sută dintre oameni dețin nouăzeci la sută din bunuri și resurse, pe pământul ăsta nu e niciun Paradis.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Nu îți ascund că toată sexualitatea prezentă în roman m-a făcut să mă gândesc că valea asta este și o vale-vulvă, un alt fel de delta lui Venus, a lui Anais Nin. Și așa se înțelege mult mai bine amestecul ăsta de culori, de frumusețe (chiar poezie, de multe ori) și de nebunie, de rău. Un loc al exorcizării.

Cristian Fulaș: Chiar credem că putem exorciza ceva din noi înșine? Aici ar fi întrebarea. Felul în care ai formulat subiectul acestei întrebări trimite la posibilitatea vindecării ca desprindere de sine, ca înstrăinare de sine, ca anulare. Nu cred în asta. Suntem mult mai corporali, mult mai instinctuali decât lasă să se creadă spoiala asta de bună-creștere pe care o numim civilizație. Dincolo de pudibonderiile publice, dincolo de pereții care ne azvârlu în exterior, nu suntem atât de diferiți de ceea ce se întâmplă în roman. De aceea nici nu am vrut să fiu subtil, n-ar fi fost greu. Viața e așa cum e și nu mă ajută cu nimic să devin eu vreun pudic și să ascund lucrurile de dragul unei lumi castrate. Iar pornografia nu e pornografie decât dacă vrem să o numim așa, doar sufletele pudice spun asta, restul oamenilor (hai să zâmbim) tac și fac.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de sexualitate: scenele de sex sunt foarte bune. Nu te temi că vor căuta elevii să le citească doar pe ele așa cum căutau pe vremuri violul lui Petre din Răscoala? Serios vorbind, scrii lucruri foarte interesante despre plăcere, despre dorință. Ca și cum asta ar fi cea mai bună soluție de a scăpa de tragism, de nebunie, de frici. E clar că vezi sexualitatea ca pe un dar, ca pe o modalitate de ne regăsi. Ar putea părea ciudat să propui, într-o lume a vulgarității/promiscuității/pornografiei, așa ceva, deși secretul este neieșirea din binom (eros – thanatos). Plăcerea pură, nemotivată, fără urmări, devine catharhică doar în relație cu moartea, cu suferința, cu frica. Fără acest cadru/luptă e vulgaritate. Am înțeles corect?

Cristian Fulaș: Ce știu eu ce citesc elevii? Ajung cârțile mele la ei? E un zâmbet amar aici, cărțile mele nu prea se vând, nu pot să mă laud că aș avea cine știe câți cititori. Așa că posibilitatea ca elevii să mă citească e mică, poate chiar inexistentă. Că vor alege scenele de sex? Posibil. Dar trăim în lumea internetului, nu cred că o carte le poate schimba viziunea asupra vieții, nu cred că rândurile mele mai pot șoca pe cineva azi, hai să fim serioși și să ne amintim unde și când trăim.

Dorința e unul dintre motoarele vieții. Sigur că nu toată lumea va fi de acord cu asta, dar în realitate suntem niște animale mai evoluate, nu suntem atât de cerebrali cum am vrea să părem. Faptul că ne reproducem, faptul că ne bucurăm de lucruri, faptul că există intimitatea asta pe care o numim sexualitate, astea sunt adevărate miracole care ne scot din imediat și ne lasă să întrezărim binele pur. Că întotdeauna e moarte în dorință, că la limită acolo nu mai existăm cu adevărat, și asta e adevărat. Dar viața nu poate exista fără moarte, binele nu e infinit, hai să fim serioși. La un moment dat vom muri și cam asta e povestea noastră. Restul sunt detalii.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte mă gândesc că și tu crezi, ca Gheorghe Crăciun, că trupul știe mai mult (ca să ne aducem aminte de falsul său jurnal la Pupa russa). Civilizația destramă și pentru că, într-un anume fel, ne decorporalizăm, începem să trăim virtual? Deși culmea e că avem o relație nevrotică cu propriile nevoi.

Cristian Fulaș: Aș augmenta puțin afirmația lui Crăciun: Trupul știe tot. Noi suntem în primul rând trup, supraviețuirea noastră la nivel individual depinde în mod esențial nu de minte, de spirit, de inteligență, ci de supraviețuirea acestui corp care suntem. Atâta timp cât existăm, cât mai existăm, suntem acest corp. Poate conștiința noastră comună nu e deloc spirituală, cum cu atâta ușurință s-ar putea crede, ci corporală. Și-n felul nostru complet inconștient suntem mereu conștienți de asta, de corporalitatea noastră. Până și atât de des amintita virtualitate e corp, să nu ne amăgim.

Omenirea nu e atât de evoluată cum pare, trăim relativ puțin, trăim pe o enormă hecatombă de care suntem întotdeauna oarecum conștienți, iar această hecatombă nu mai e spirit, e alcătuită doar din cadavre. Trebuie doar să zgârmăm puțin pământul pe care trăim și vom afla din ce e făcută umanitatea noastră, pe ce e ea construită. Trebuie doar să încercăm.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Simt nevoia să revin: de ce l-ai făcut, totuși, pe Ioșca un fel de Pan, un satir? M-am gândit și că nu e întâmplător că îl cheamă astfel. În copilăria mea era o înjurătură care suna așa: să te f… Ioșca! Asta era din aceeași categorie cu p… lui Hector sau cu Sulea Spătaru. E așa cum zic?

Cristian Fulaș: Înjurătura n-o știam. De ce e Ioșca priapic? Am sugerat mai sus, el și Ilona sunt un soi de oameni primordiali, sunt mai mult trup decât minte și asta îi salvează de tragedia timpului. Ar fi fost un dezechilibru ca nimfomania ei să nu fie dublată și-n partea cealaltă de un soi de exagerare, iar mie nu-mi plac dezechilibrele, eu lucrez cu structuri oarecum întregi. Sigur că puteam mai bine, mai mult, acum regret că nu am apăsat mai tare pe subiectul cu pricina.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ioșca e aproape un animal, e rudimentar, primitiv, are instincte puternice, netocite, la nevoie ucide, nu își pune întrebări, nu caută explicații, trăiește nud, simplu, dar și cumplit, într-un fel de seninătate speriată, care așteaptă. Un condamnat la viață, spui undeva. E asta o critică a civilizației? Și poate să o facă doar cei care aparțin acestui spațiu intermediar (unde timpul e o părere)? Doar cei care sunt ai acestui gol? Să ne întoarcem la inocență, la bunul sălbatic? Să facem parte mai degrabă din natură decât din omenire (ca Ioșca și ai lui)? Mai este posibil? Ciudat e că tu ești un citadin, chiar dacă unul sihastru.

Cristian Fulaș: Aruncă o privire spre Nord, spre Ucraina de azi. Spiritualitatea tocmai s-a dus dracului, s-a ales praful de ea. Oamenii ăia se omoară între ei și noi facem teorii prin lume, e ceva greșit în toată chestiunea și într-un fel bunul sălbatic e, din nou, tocmai războinicul care înțelege să-și apere bucata lui de lume.

Rudimentar? Primitiv? Sau, dimpotrivă, cel mai evoluat dintre oameni, trup pur care destramă iluzia asta complet neproductivă care e prea multa gândire? Nu știm, ce bine că nu vom afla niciodată! Nu sunt un citadin, nu știu de unde iluzia asta. Ajung în oraș atât de rar, aproape că nu mă mai descurc în lumea agitată și aglomerată din centrele urbane, nu mai știu cum să fug înapoi de unde am plecat. Nici măcar nu fac asta intenționat, nu mai am legături cu lumea, cu orașul, cu agitația, izolarea asta a venit de la sine, fără să fac nimic special. Cine mai știe…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe lângă Ioșca îi mai avem în galeria romanului pe Vasile maistrul, Ilona, Ileana, doctorul și preotul. Ca și cum fiecare ar reprezenta un strat social pe care comunismul l-a atins și l-a corupt. Valea este, în acest sens, și locul în care (ca în toată țara, dar mai caricatural) nu funcționa nimic cu adevărat, în care băutul și statul degeaba reprezentau regula. Am cunoscut amândoi acele vremuri (în care toți luau din fabrică, dar nu furau, în care totul se făcea de mântuială, în care cei mai mulți se aflau în treabă) și totul era irațional și fals. Am simțit că romanul pare să sugereze că asta e tot o expresie a anistoricității noastre, o ieșire din istorie, o sabotare a ei. Așa să fie? De ce e așa și azi? Suntem blestemați? Pui problema asta în carte. După România lui Vasile, a venit România securiștilor.

Cristian Fulaș: Eu am cunoscut mai puțin spre deloc regimul comunist. Aveam 11 ani la revoluție, eram totuși un copil. Și nu, nicicum unul precoce, n-am fost vreun Gavroche. Ce știu, știu mai degrabă din povești, din cărți. Știu istoria ca pe o istorie scrisă, nu trăită. Dar o pot reconstitui, firește.

Celelalte personaje din carte sunt în fond tot buni sălbatici. Nu e mare lucru să ni-i imaginăm, pentru că în fond lumea așa funcționează. Fiecare își vede de ale lui și din când în când câte unul iese în evidență. Nu toți oamenii au stofă de eroi, hai să fim serioși. Că nu se muncește mare lucru pe vale? Păi nu prea e ce. Că oamenii beau și se află în treabă? Păi ce să facă? Să discute filosofia lui Hegel? Hai să fim serioși, viața e mult mai simplă decât pare, ne alintăm noi prea mult. Dacă toți oamenii ar petrece tot atâta timp cât își petrec mâncând și îngrijindu-și corpul citind o carte, am trăi într-o veritabilă bibliotecă. Nu e așa, deci…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Sunt multe rânduri despre liniște în această carte, despre tăcere (tratată în toate registrele). E soluția lor, a văii, tot un fel de a fi în ciuda istoriei. Vegetezi, le iei cum vin, aștepți și scapi (sau mori). Iubirea lui Ioșca cu Ilona are și ea atributele astea: e o liniște mare, o specie de fericire (pagina 87). Tăcerea este o strategie maritală, una de conviețuire. Așa îl îngădui pe celălat, cu taina lui, cu zgura lui, cu nebunia lui și nu-l zgândări. Nu numești, nu pui degetul pe rană, nu îl sâcâi. Ar trebui să re-învățăm din felul în care cei doi se lasă în pace. Cu toate terapiile astea la mare modă suntem, azi, obsedați să punem totul în cuvânt, să explicăm, deși tu subliniezi puținul pe care oamenii reușesc să și-l spună (pag. 263). Cum reînvățăm tăcerea? Cum reînvățăm să luăm aurul din ea?

Cristian Fulaș: Nu știu dacă suntem obsedați toți. Eu unul nu prea vorbesc, în primul rând pentru că nu am cu cine, în al doilea pentru că în timp am descoperit că nu am mare lucru de spus. Și – poate inconștient – pe același tipar îmi creez și personajele. Nu scriu despre vorbăreți, nu mă lansez în dialoguri interminabile, personal nu cred că totul trebuie spus, nu trăiesc într-o lume a mărturisirii. Sihăstria mea, hai să glumim cu asta, e una în care nu tac numai eu, tac și ceilalți. Win-win.

Trăiesc convins că omul se vindecă mai degrabă tăcând, că avem în noi mecanisme de autoreglare care nu implică neapărat vorbirea, mărturisirea asta continuă, psihanaliza sau mai știu eu care analiză. Putem trece peste supărările noastre și-n tăcere, putem să nu ne plângem de milă, putem chiar să devenim autoironici, astea sunt strategiile mele, cel puțin. Că la fel se comportă – de cele mai multe ori – și personajele pe care le creez? Ce să fac, eu cred în lucrurile care nu se spun, în prezența asta vindecătoare a tăcerii, doar n-am să mă dezic de credințele și obiceiurile mele, nu e cazul.

Laurențiu-Ciprian Tudor: La pagina 256 (dar și în alte părți) faci referiri la icoane. Am fost uimit că pari foarte priceput. De unde? Ai și tu vreo colecție?

Cristian Fulaș: Vreun mare priceput nu sunt, dar sunt un om muncitor. Și dacă vreau să aflu ceva, aflu. Citesc și studiez până când înțeleg și apoi pot folosi lucrurile acelea în cărți astfel încât rândurile mele să nu pară scrise de vreun amator. Am studiat o vreme iconografia din Țara Bârsei, ce-a ieșit se regăsește în carte. Nu e mare lucru, totuși. Eu nu am colecții de nimic, am doar câteva cărți, nu multe, să nu-ți închipui că trăiesc în Biblioteca din Alexandria sau sunt vreun nabab. Colecționarii de artă sunt totuși oameni cu dare de mână, nu e cazul meu. Eu sunt scriitor și traducător, aproape oricine e mai bine plătit decât mine, de unde să am eu posibilitatea de a colecționa artă?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ultima noapte a Ilonei e fabuloasă. Sunt scene parcă decupate din Hieronymus Bosch. De altfel, întreaga atmosferă ar putea fi apropiată de imaginarul său. Ești de acord? Ce alt pictor ar putea ilustra cartea ta?

Cristian Fulaș: Nu știu să dau nume, dar aș putea să îți spun ce ar trebui să facă acel pictor. Să surprindă detaliul, mișcarea infinitezimală, ceea ce ne face oameni. Să surprindă durerea, comuniunea în durere care e apropierea morții. Să surprindă gestul mărunt, degete, mâini, priviri, posturi corporale, mișcări ale mușchilor feței. De fapt, poate că e nevoie de un cineast de geniu ca să pună în mișcare toată acea coregrafie a morții care e înfățișată în scena din carte. Care să creeze un film aproape mut în care se mai aud doar suspinele, urletele, ritualul. În care omul nu mai înseamnă nimic și în același timp omul înseamnă tot. Nu e încremenire, nu e neapărat pictură acolo, cât film detaliat al umanității depline din noi.

Ce mai suntem, când nu mai suntem? Ce se alege de noi când totul în jur se dărâmă, când noi înșine vrem să murim împreună cu celălalt, când viața în sine nu mai are niciun sens? E mesajul cel mai apăsat din carte, poate de aia scena e atât de lungă, atât de detaliată, atât de apăsătoare. Am simțit nevoia să o subliniez, în fond e cât un micro-roman care oricând poate fi detașat din volum. E tragismul trupului, cel mai întunecat, cel mai sublim moment al nostru. Moartea. Dincolo de asta, dincoace de asta, se pot spune foarte puține lucruri.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Mi-ai spus că Ioșca urmează să apară în spațiul francofon, în Franța, în Canada… și ai pomenit și ceva despre o editură. Despre ce e vorba? Am reținut corect și cele 5000 de exemplare?

Cristian Fulaș: Da, printr-un noroc uluitor, iarăși noroc, chior, îmi place expresia asta și-mi place mai ales neprevăzutul din cuvântul noroc, drepturile de traducere au fost cumpărate de o editură canadiană la nici două luni după publicarea ei în limba română. E vorba de La Peuplade, o editură cu distribuție în tot spațiul francofon. Tirajul inițial va fi de 5000 de exemplare, aș putea chiar să spun că sunt ușor entuziasmat, dar nu e stilul meu. Meritul pentru acest lucru le aparține în totalitate soților Florica și Jean-Louis Courriol, eu n-am avut niciun amestec. Vom vedea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: O să te rog să trecem acum la traduceri. Este munca pe care o faci cu preponderență. Dincolo de toată singurătatea pe care munca asta o implică, ce înseamnă să traduci o carte? Ce trebuie să ai, să înțelegi, ca să fii un traducător bun?

Cristian Fulaș: E frumos să traduci. Întotdeauna am făcut asta, nu-mi amintesc o vreme când n-am fost traducător. Am început de jos și am tot urcat, bănuiesc că e și asta o meserie, chiar dacă nu pare. Ca să traduci bine o carte trebuie în primul rând să știi literatură. Nu e o deloc o paralelă forțată, a traduce bine echivalează cu a scrie bine. Nu sunt lucruri atât de diferite cum par, oricum. Și ca să traduci bine trebuie să știi bine stilul, să înțelegi suflul dintr-o carte, să-i înțelegi mișcările interne, vocile. O carte e un corp. Dacă nu-l înțelegi, nu-l poți reproduce în niciun fel.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum e munca ta cu Proust? Cum e să-l aduci în românește (ai deja trei volume și jumătate)? Cum se simte el în limba nestatornicilor valahi? Cât e posibil?

Cristian Fulaș: Am deja patru volume și ceva. E greu să traduc Proust. E unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut vreodată, de fapt. În primul rând din cauza dimensiunilor. Vezi tu, noi oamenii suntem obișnuiți să mai și realizăm câte ceva, funcționăm pe principiul recompensei. Când traduci Proust te înhami la ani de zile de muncă, iar singura recompensă e faptul că încă lucrezi, că nu ai renunțat, că nu ai dezertat din acest război cu o carte efectiv interminabilă. Cum se simte? Nu știu exact, mie-mi sună bine ce fac, n-am nici cea mai vagă idee cum le va suna celorlalți. Posibil de tradus sigur e, s-a mai făcut asta.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce ți-a adus ție (ca scriitor și ca om) această însoțire cu Proust? Cu ce te-ai contaminat?

Cristian Fulaș: Ai să râzi, dar nu sunt contaminabil. Cred că una dintre însușirile cele mai importante ale traducătorului e tocmai asta, să nu se lase contaminat, să nu se lase furat de entuziasme și sentimentalisme, să rămână lucid, să-și controleze textul. Iarăși e o paralelă cu scrisul, să nu lăsăm scrisul să scrie în locul nostru, hai să scriem noi. Să nu fim exaltați, e plină lumea oricum. În rest, traducerea lui Proust sigur că mă învață enorm de multe lucruri despre literatură. E un privilegiu, nu am alt cuvânt. Să îl traduci pe Proust e un privilegiu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Fiind vorba despre un interviu în care vorbim și despre Ioșca și despre arta ta, dar și despre tine, te întreb: ce întrebare relevantă ai adăuga tu la Chestionarul Proust? Ce întrebare crezi că relevă cel mai bine sinea cuiva?

Cristian Fulaș: Oho! Ce carte ai vrea să traduci? Asta aș întreba, oricât de ironic ar părea. Ironia nu-i era străină lui Proust, oricum, așa că e potrivit. Iar în răspunsul la această întrebare stă o lume întreagă, stă o posibilă literatură absolută la care vrei neapărat să te raportezi, stă o lume. Și-ai să-mi mai permiți să adaug o întrebare la care mi-aș fi dorit mult să știu răspunsul lui Marcel Proust: Ți-a plăcut romanul În căutarea timpului pierdut?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Felul tău de a fi, ce postezi, ce spui, m-au convins că unul dintre preferații tăi trebuie să fie Cioran. Nu ai doar o anume duritate, nu ești doar însingurat, ironic, chiar cinic, dar te „bucuri” și de fructele insomniei și crezi, întocmai ca el, că o carte trebuie să adâncească răni, să le provoace, să fie o primejdie. Așa să fie? Ăsta este rostul literaturii, al artei? Ce spui?

Cristian Fulaș: Nu, culmea, nu-l frecventez pe Cioran. Am citit câte ceva când eram mai tânăr, dar nu am nicio carte de a lui în bibliotecă. Nu mă pune să îți explic de ce, nu îmi explic biblioteca, ea e așa cum e și nu o discut niciodată.

Rostul artei, al literaturii? Cred că primul lor rost e să placă. Să stârnească umanitatea din noi, să ne zgâlțâie, să dea cu noi de pământ, să ne provoace să gândim, să suferim împreună cu personajele. Să devenim noi înșine rana lor, să fim pentru câteva clipe altceva, altcineva, celălalt corp. E visul suprem al umanității, acela al identității: a deveni celălalt, una cu celălalt. Cred că asta face arta, la urma urmelor. Deschide drumul identității și ne face să devenim și mai corp decât suntem.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Una dintre problemele tale majore este tema timpului. În Ioșca e foarte prezentă. Ai și scris un articol denumit Fuga de timp, iar prietenul nostru Cioran are chiar o carte cu titlul Căderea în timp. Cum este cu el? Cum îi facem față? Cum îl gândim? Unde găsim timpul pierdut? Ce devine el?

Cristian Fulaș: N-am citit Căderea în timp, am s-o caut. Timpul e o preocupare constantă pentru mine, nu numai în literatură. De asta și încerc să-l teoretizez, să îl pun pe un drum de-a dreptul fenomenologic, să îl înțeleg, să îl parcurg asimilându-l.

Poate pentru că eu știu că îmi e frică de moarte, nu cred că am un răspuns mai bun. Mă tem de necunoscutul de după viață, de după trupul ăsta și intuiția îmi spune că timpul, înțelegerea timpului, mi-ar putea răspunde la întrebări. Sigur că e posibil să greșesc, sigur că nimic nu e sigur și e foarte posibil ca nimic să nu fie definibil, dar sunt liber să încerc. E lupta mea, singura care merită purtată.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum citești lumea de azi cu tot ce oferă ea (pandemie, Rusia, stânga radicală, corectitudinea politică, postumanism, islam ș.a.m.d.)? Ce este de înțeles?

Cristian Fulaș: Iată cum ne întoarcem la începuturile acestei atât de lungi conversații. E ceva de înțeles? Heideggerian fără voie de data asta, sunt nevoit să mă întorc la resorturile actului întrebării. Poate că totul e întâmplător, trăim într-o epocă și suntem dominați de temele ei, dar și acestea se vor schimba. Nu știu, uneori îmi trece prin minte că toate aceste mari teme sunt pierdere de vreme, ocupații ale unei elite sau alteia care ratează esența vieții, supraviețuirea. Poate că ne rătăcim, ne risipim în discuții care ne irosesc puțina viață care ne e dată și ne pierdem vremea cu războaie care nu sunt ale noastre, ci ale unei așa-zise elite care vrea să domine gândirea și prin asta lumea, cu toate avantajele care derivă din acest lucru. Nu știu, efectiv nu știu, eu sunt un egoist și mă gândesc să supraviețuiesc, restul temelor îmi par secundare. Poți să mă învinovățești cât vrei, așa gândesc.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Îmi spuneai într-o discuție pe care am avut-o că ești de părere că sistemul abia a așteptat un colaps, că undeva în spatele cortinei pandemia a fost o binecuvântare. Te rog să explici.

Cristian Fulaș: Sistemele colapsează. E modul lor de funcționare, se înlocuiesc unele pe altele și de la o epocă la alta pare că umanitatea nu mai gândește la fel, dar dacă cercetăm rădăcinile vedem că de fapt umanitatea continuă să se întrebe și să-și răspundă și acesta e singurul sistem de gândire valabil.

Relația întrebare-răspuns, aici e esența, asta încercăm să facem toți. Da, într-un fel ce s-a întâmplat în ultimii doi ani poate că a fost și o binecuvântare (în fiece tragedie pare să subziste și asta), ne-a pus pe gânduri, poate pe unii ne-a îndepărtat de tâmpenii, poate ne-a făcut mai deștepți nițel. Nu știu eu să răspund, suntem 7 miliarde și jumătate de oameni în lume, mă sperie până și pretenția că aș putea răspunde la vreo întrebare legată de toți oamenii.

Pe de altă parte, tragedia nemăsurată a morții văd că nu ne-a făcut mai buni, suntem o specie irecuperabilă, e ceva sinistru în unii oameni, ei vor răul și atât, vor războiul, vor moartea celorlalți, n-am nicio stimă pentru așa ceva.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Mi-ai atras și atenția că nu e cum cred eu (că se spulberă o lume, o paradigmă, pentru un soi de experiment) ci că, de fapt, e o epocă a victimizării acute în care cu cât ești mai victimă cu atât îți merge mai bine (scopul e să mimăm o prăbușire de imperiu și să luăm cât se poate). Te-am întrebat și te întreb și acum (dacă e așa) cât poți merge, cât poți clădi pe o cultură a neîncrederii, a anomiei? Unde duce lumea asta?

C. F.: Poți clădi la infinit – până când ceilalți te vor opri. Sau până când mori. Iartă-mi cinismul, dar moartea nu e cinism, e o realitate a tuturor. Că sunt victime în lume, e adevărat. Și ar trebui să nu mai fie. Dar de aici și până la a-i transforma pe alții în victimele victimizării, în a linșa, anula, distruge cariere și opere, ai să mă ierți, eu nu pot fi de acord cu așa ceva. Facem răul în numele binelui, e o tâmpenie, nu accept. În rest să facă fiecare ce vrea, nu pot eu să controlez nimic.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Îmi spuneai că victimizarea este și strategia multor editori: se plâng ca să dea o imagine negativă a pieței de carte și astfel să poată manipula mai ușor indicatorii și să nu plătească. Aduceai în discuție, de pildă, tarifele pe traduceri. Te rog să dezvolți puțin lucrurile astea.

Cristian Fulaș: Sunt strategii de afaceri. Firmele sunt entități comerciale care lucrează pentru profit. Când pierd se închid. E simplu, e economie. Plătești mai puțin, câștigi, mergi mai departe. Că sunt victime pe parcurs, n-a zis nimeni că lumea trebuie să fie un loc bun pentru toți, cădem în absurd. Tarifele pentru traduceri sunt penibile, aproape că mi-e rușine să le amintesc, suntem cu siguranță printre cei mai prost plătiți oameni din România. Nimeni nu poate trăi din așa ceva, iar dacă o face… Nu comentez. Înseamnă că pentru el tarifele sunt altele, dar vorbim deja despre privilegii, iar eu nu vreau să intru în discuția asta. Deocamdată, din motive necunoscute, continuăm să lucrăm. Probabil la un moment dat ne vom opri. Vom vedea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Dincolo de jocurile astea economice, cum vezi lumea cărții de la noi? Cum e literatura de azi? Cum și cât mai vorbim de critică, de exemplu? Mie îmi pare că mai totul este, deja, marcat de ideologii, că ruperile par ireconciliabile. Care este părerea ta?

Cristian Fulaș: Văd rău lumea cărții. Merge rău, foarte rău. Tirajele sunt infime. Vânzările, nu mai vorbim. E un conflict politic continuu care face un rău enorm literaturii ăsteia, am uneori senzația că oamenii ăștia vor să distrugă totul în jurul lor și să rămână numai ei vizibili, să acapareze cultura. Sigur că au de câștigat din asta, nu intru în detalii, dar am obosit și bănuiesc că publicul – cât a mai rămas – e la fel de obosit de micile frecușuri din lumea literară care nu se termină niciodată.

Cu metafora unui prieten, suntem niște naufragiați care se ceartă într-o barcă din largul mării și nu știu de noi decât familiile și prietenii, la public nu mai ajungem, suntem prea ocupați să ne certăm între noi pe funcții, pe fonduri publice, pe o vizibilitate vai de mama ei, pe ideologii care sunt doar vehicule pentru primele două elemente. Și nu e bine deloc. iar eu nu sunt vreun puternic, nu sunt vreun om influent, în fond sunt un simplu spectator la luptele astea de gherilă care mă obosesc cumplit.

Articol realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.

n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.