primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează
soarele
pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere
tăcerea de-o iarnă
ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită
crengile bolnave
ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile
dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi
sărutând crengile
şi rădăcinile
cu strădania înfrunzirii
dacă n-ar fi ele, rădăcinile,
mugurii ar rămâne doar o amintire
pictată pe cerul gol şi trist
şi care e misterul acestei cruciade?
nu există nici un mister
e doar încăpăţânarea copacilor
de-a ne reaminti mereu şi mereu
când să cădem în genunchi şi să ne închinăm
seminţei ce va da naştere unui fir crud
dar care va duce viaţa mai departe
