Konard Lorenz în cartea sa, Cele opt păcate capitale ale omenirii, afirmă faptul că o perturbare produsă într-un sistem reprezintă însăși cheia înțelegerii acelui sistem, aspect cultural și sociologic de la care pornește și scriitoarea de origine turcă, Elif Shafak, în eseul Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării publicat la editura Poliromîn traducerea Adinei Avramescu.

Într-o societate bazată pe satisfacerea imediată – instant gratification – a tuturor dorințelor și atingerea oricărui scop cu ușurință, situația actuală a pandemiei ne pune față în față cu dileme și provocări pe care cu greu le putem integra în sistemul nostru actual sau, și dacă reușim acest lucru, tot ne lovim de multiple aparențe și o ușoară incertitudine legată de propria individualitate, de identitatea noastră națională și globală, de normalitatea pe care o accesăm, dar cum putem însă defini această normalitate?

Acestea sunt doar câteva din problemele pe care le discută cartea lui Elif Shafak, punând întrebări și încercând să găsească răspunsuri pentru depășirea sau măcar recalibrarea omenirii într-un context care poate fi tradus ca prag istoric, moment în care autoarea consideră că vechiul trebuie să moară pentru a putea da naștere noului.

Obișnuită încă din copilărie cu spiritul multiculturalismului datorită mamei sale care avea funcția de diplomat – s-a născut în Franța, a crescut în Turcia, dar a trăit în Spania, Iordania, Statele Unite ale Americii, momentan fiind cetățean al Marii Britanii – Elif Shafakmărturisește că devine nostalgică de fiecare dată când se gândește sau scrie despre Istanbul. În carte îl citează pe poetul grec Konstantinos Kavafis cu versul „Orașul te va urma întotdeauna”, Istanbul fiind orașul care o urmează întotdeauna. Versul lui Kavafis conține de fapt răspunsul autoarei la întrebarea „Cine sunt eu?” într-un context în care putem aparține simultan mai multor naționalități, religii și teritorii, însă cele care ne definesc rămân locurile și lucrurile de care ne simțim atașați chiar și când suntem separați fizic de acestea.

Apartenența multiplă este considerată un privilegiu, mai ales odată cu fenomenul pandemiei care a adus cu sine restricții, închiderea granițelor și teama de a călători, dar Shafak susține că nu doar numărul de vize de pașaport ne poate crea acest sentiment al apartenenței multiple, chiar și în perimetrul aceluiași oraș putem beneficia de acesta prin poveștile de familie, prin afinitățile culturale, prin preferințele sociale și opțiunile politice, prin legăturile cu artele. Apartenența nu este definită doar geografic, aceasta ține și de modul în care gândim și ne simțim parte din ceva.

Tot aici amintește un vers al poetului Walt Whitman „Sunt vast, cuprind mulțimi în mine”, un alt exemplu care susține ideea identității complexe, pe care un individ o conține, pornind de la premisa că ar trebui să gândim despre noi și despre ceilalți în termeni mai fluizi, nu doar în categorii rigide. Își amintește cu această ocazie copilăria din apartamentul din Strasbourg, pe vremea când părinții ei erau căsătoriți și primeau vizitele unor studenți, imigranți și artiști care studiau autori precum Althusser, Guy Debord, Jean-Paul Sartresau Simone de Beauvoir despre care discutau de fiecare dată când se întâlneau, în timp ce în casă se simțeau diferite arome – mâncăruri turcești, libaneze, marocane, algeriene, siriene, pe scurt toate bucătăriile din Levant și mirosul puternic al țigărilor Gauloises.

După divorțul părinților, tatăl decide să rămână în Franța, iar ea se întoarce alături de mamă la bunica maternă în casa din Ankara. Aici începe o nouă poveste alături de femeile din familie și prietenele acestora care din nou vin ritualic în vizită, stau de vorbă, își epilează picioarele și fac glume pe seama bărbaților sau legate de propriile plăceri. Pentru copila de atunci libertatea de care femeile se bucurau în intimitate este neașteptată, chiar surprinzătoare având în vedere contextul societății în care se aflau și învață că într-o lume care se credea a fi a bărbaților, femeile nu sunt deloc nici slabe, nici timide.

Un alt detaliu al acestei povești este faptul că atunci când revine divorțată la Ankara, mama autoarei nu avea nici carieră, nici studii terminate. Renunțase la facultate înainte de căsătorie, însă la îndemnul bunicii reia cursurile la universitate, iar la finalizarea studiilor primește un post la Ministerul de Externe. Din nou, ceea ce remarcă și aici autoarea este faptul că într-o epocă în care era foarte dificil să ajungi diplomat, funcție privită ca o tradiție transmisă din tată în fiu, mama ei reușește să spargă tiparele conformismului patriarhal, dovedind o dată în plus puterea și perseverența femeilor într-o societate care le oprima constant, femei care își doresc mai mult pentru ele și pentru fiicele lor, care studiază și cresc nepoți pentru ca fiicele lor să poată studia și mai mult și să aibă nepoți și mai educați decât au fost cei din trecut.

Asta era atunci, în tinerețea mamei autoarei, însă acum ne întrebăm ce privilegii sau, dacă nu neapărat privilegii, ce stabilitate ne poate garanta educația? Devine din ce în ce mai greu de răspuns la acestă întrebare și probabil că tinerii, femeile și minoritățile sunt categoriile cele mai afectate pe termen lung de efectele pandemiei, de lipsa locurilor de muncă plătite decent, de greutățile creditelor financiare și de impactul social media asupra a ceea ce credem că ar trebui să fim zi de zi și nu suntem.

Concluzia acestei crize pe care o simțim din ce în ce mai acut este că trăim într-o epocă a anxietății contagioase, că ne preocupă din ce în ce mai mult ce se întâmplă în lume și care este locul nostru în această lume sau ce suntem noi de fapt fără acest loc.

Suntem înconjurați în mod constant mai mult de emoții și sentimente negative – furie, nemulțumire, tristețe, incertitudine, suspiciune, o permamentă neîncredere și îndoială legată de noi înșine, aceste emoții fiind integrate în viața noastră cotidiană. Până și spațiul digital a devenit un spațiu emoțional, unde înregistrăm tot ce ni se livrează prin intermediul emoțiilor.

Elif Shafak apelează și la studii care cercetează impactul creat în viețile noastre de știri și postări iar rezultatele sunt evidente – cu cât ascultăm mai multe știri pozitive cu atât cresc șansele ca și noi, la rândul nostru, să generăm știri pozitive, să fim atenți și să înregistrăm efectul pozitiv al ecranelor globale care ne înconjoară. Cu cât suntem mai intens expuși unor comentarii sau știri negative, cu atât efectele negative se vor perpetua în noi și prin noi.

Suntem antrenați de societatea contemporană să ne ascundem emoțiile negative și să le trecem sub tăcere pentru că altfel există riscul să fim considerați slabi. Cu cât cultivăm tăcerea și ne ascundem, cu atât angoasa își face loc în noi și începe să ocupe din ce în ce mai mult din spațiul nostru mental, iar ceea ce trebuie să facem este să nu ne mai rușinăm atunci când ne uităm în oglindă sau la telefonul mobil că nu suntem indivizii perfecți și fericiți mereu, cetățenii model care ni se pretinde că trebuie să fim în societatea actuală.

Cu toate acestea trebuie să știm să ne identificăm emoțiile în momentul în care apar și chiar dacă sunt emoții negative să încercăm să le plasăm în registrul corect, să le acceptăm pentru că ne formează și fac parte din noi, dar și să conștientizăm punctul în care se perpetuează ca pattern cu potențial de distrugere.

În continuarea acestei idei autoarea insistă asupra altui pericol, frica de emoții și reacții, atât de bine antrenată, care în final ajunge să nu mai genereze sau să inhibe orice emoție. A ne retrage în noi și în spațiul care ne este familiar înseamnă a ieși din societate, a fi neimplicați civic și politic, a rămâne insensibili și neinteresați la durerea altcuiva. Astfel mecanismele de interacțiune și empatie se uzează, instalându-se dezbinarea și o moderație din care decurge moleșeala generală a simțurilor și acțiunilor.

Elif Shafak afirmă că prin povești învățăm cum să gândim lumea și că acestea dovedesc complexitatea și bogăția identităților. Pe lângă puterea și relevanța poveștilor care ne construiesc și pe care le construim în jurul nostru ne situăm parabolic și paradigmatic într-un fel de Minunata lume nouă răsturnată, avem mai multă libertate ca niciodată și, cu toate acestea suntem supuși unor torturi aproape insuportabile care nu se uită sau nu se rezolvă prin administrarea unei pastile, ci prin căutarea și descoperirea unor noi fascinații, stabilirea unor rezoluții noi și îndeplinirea acestora, îmbunătățirea constantă a ceea ce suntem și facem, cum arătăm și cum ne comportăm, convinși că asta ne va asigura un nou nivel al fericirii și împlinirii personale reflectată și în ochii celorlalți.

Patriile sunt castele de sticlă. Pentru a le părăsi, trebuie să spargi ceva, un perete, o convenție socială, o normă culturală, o barieră psihologică, o inimă. Lucrul pe care l-ai spart nu-ți va da pace. Așadar, a fi emigrant înseamnă să porți veșnic câteva cioburi de sticlă în buzunare. Este ușor să uiți că sunt acolo, mici și ușoare cum sunt, și să-ți vezi de viața ta, de micile tale ambiții și de planurile tale mari, dar, la cea mai ușoară atingere, cioburile îți vor aminti de prezența lor. Te vor răni adânc. p. 54

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu