Pe 27 ianuarie 1945 Lagărul de concentrare Auschwitz a fost eliberat de Armata Roșie. Această dată a fost recunoscută mai apoi ca Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În limba română au apărut, de-a lungul timpului, o bogată memorialistică de lagăr, dar și studii istorice dedicate acestei orori unice în istoria umanității, prin proporție și caracter sistematic, o tragedie în care și România a fost implicată.

Editura Corint a publicat recent un volum semnat de una dintre primele mărturisitoare ale experienței din lagărele de concentrare, anume Olga Lengyel. O asistentă medicală de origine română care s-a născut și a trăit în Cluj-Napoca, înainte de a fi transportată în 1944, cu trenurile morții. Olga Lengyel își publică volumul în limba franceză, la scurt timp de la eliberare, în 1946. În vreme ce unii supraviețuitori au avut nevoie de ani de zile și de o tăcere deplină în raport cu chinurile dezumanizante traversate în lagăr, pentru a-și reveni, pentru a se putea reapropria de amintirile traumatizante și a le așterne ulterior pe hârtie, Olga Lengyel a avut curajul să documenteze și să aducă la cunoștința lumii cât mai rapid tragedia umanității din infernalul sistem concentraționar nazist. Inspirată, poate la fel ca alți supraviețuitori celebri, precum Viktor Frankl, Olga Lengyel nu și-a pierdut încrederea în umanitate după cum chiar ea recunoaște. Degradarea fizică, reducția animalică pe care au executat-o arhitecții Soluției Finale nu a reușit să înjoseacă moral pe deplin prizonierii internați la Auschwitz-Birkenau. În peisajul dantesc al apocalipsei regizate de fanatici, Olga Lengyel a văzut și a trăit alături de oameni care și-au păstrat demnitatea până la sfârșit, valorificând singura libertate de care au mai avut parte în acest regim de prizonierat exterminator: atitudinea în fața circumstanțelor. Acest aspect a fost transformat, ulterior, de Viktor Frankl în elementul central și ilustrativ al logoterapiei pe care medicul vienez a dezvoltat-o mai târziu: cel care are un motiv pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice. Olga Lengyel și-a asumat și ea să fie un purtător de cuvânt al celor care au pierit în lagăr, dar și un pion al rezistenței pe parcursul prizonieratului, mize care i-au susținut dorința și strategiile de supraviețuire.

Apărut la puțin timp de la dezvăluirea sistemului concentraționar, volumul „Cuptoarele morții” cuprinde amintiri proaspete și dureroase, cu o mulțime de detalii legate de viața de zi cu zi în lagăr pe care nu le-am regăsit în alte volume de memorialistică similare. În fond, fiecare suferință rămâne individuală, iar scenele la care mărturisitorii au luat parte sunt unice, chiar dacă se învârt în jurul unor numitori faptici comuni.

Viața Olgăi Lengyel se prăbușește în 1944. Căsătorită cu un chirurg reputat din Cluj, alături de care lucrează zi de zi într-o clinică din Transilvania, cu o casă frumoasă și o familie unită, Olga își vede prezentul și viitorul năruite de momentul deportării. Eforturile ei de adaptare la calvarul pe care îl va parcurge sunt progresive, pe măsură ce tragedia își dezvăluie proporțiile adevărate, dar e remarcabilă perseverența autoarei și refuzul de a abandona ambiția de supraviețuire. Într-un fel, probabil tocmai ignoranța deportaților (de care naziștii s-au îngrijit, pentru a nu alimenta potențiale revolte și panică care ar fi creat dezordine) a fost poate cea care le-a mai întreținut speranțele o perioadă de timp și i-a făcut pe mulți să se adapteze, să mai depună eforturi și să-și mai cultive reflexele din vechea lume. Tocmai de aceea, în sinistrele vagoane de vite, cu o găleată de apă distribuită la peste 90 de persoane, cu oameni care mureau în picioare într-o călătorie care a durat câteva zile, familia Olgăi se străduiește să prevină o tentativă de suicid cu otravă, folosind o sondă urinară pentru a face lavaj gastric. Tocmai de aceea, Olga face o alegere ale cărei consecințe nu le cunoaște, când încearcă să ascundă vârsta unuia dintre fii săi, crezând că va ajunge într-un loc mai bun, dar acesta e asimilat rapid, încă de la sosirea în lagăr, în cordonul uman destinat camerelor de gazare. Tocmai de aceea nou veniții în lagăr nu se pot identifica cu deținuții care lucrează pe peronul gării (și care arată ca niște animale chinuite) și nu pot lua în seamă avertismentele șoptite ale acestora legate de crematorii și de execuții. Pur și simplu proporția infernului în care sunt aruncați este de neconceput iar acest refuz al hăului joacă încă un rol protectiv, măcar la început.

Mărturia Olgăi Lengyel acoperă și condițiile de viață din lagăr, cu barăcile insalubre, paturile etajate din lemn (denumite koia), cu o singură pătură pentru 10 persoane, cu baza cufundată în noroi și cu vârful stropit de ploaie prin acoperișul găurit. Prizonierii sunt înfometați, dar mai presus de asta sunt chinuiți de sete și de boli. Mii de oameni nu au cum să se igienizeze la cișmelele puține și folosesc timpul scurt de spălare mai degrabă pentru a bea o apă dubioasă și probabil contaminată. Olga se simte norocoasă atunci când face rost de două cârpe mici pentru a le folosi pe post de periuță de dinți sau de batistă. Aceasta e avuția unui deținut.

Fiind calificată medical, Olga are norocul să lucreze o perioadă la infirmerie, o baracă improvizată destinată să trateze zeci de mii de oameni, fără prea multe ustensile și medicamente. Aici se operează de la 4 dimineața și până la 8 seara și mii de oameni așteaptă la cozi pentru a primi minimul de asistență. Lucrând la infirmerie, Olga are parte de condiții de viață ceva mai bune, dar și de o muncă istovitoare și de peisaje sinistre: nu doar al celor mai crunte boli infecțioase și parazitare, dar și peisajul morgii acolo unde cadavrele sunt aruncate în diverse stadii de descompunere. Despărțită de soț și cu părinții și copiii trimiși la camera de gazare încă de la sosire, fiind confruntată cu cele mai deplorabile imagini ale decăderii umane, Olga are câteva momente de prăbușire psihică pe care le compensează tocmai prin racordarea la un sens aspirațional: unul mai îndepărtat, acela de a fi mărturisitorul acestor orori și unul concret, al sprijinului în suferință și al mișcării de rezistență. Olga devine un intermediar pe piața neagră a lagărului. Internată mai mult de un an într-un loc în care speranța de viață e de câteva săptămâni, Olga se familiarizează cu metodele de tortură naziste și ia contact cu câteva figuri sinistre ale lagărului: de la Irma Grese supranumită Îngerul blond, o SS-istă tânără care și extrem de crudă la Joseph Kramer (supranumit Bestia de la Belsen) și Josef Mengele, executanți care își găsesc o vocație în procesul de eficientizare a exterminării. Între aceste figuri care fac exces de zel criminal se distinge medicul șef al lagărului, Fritz Klein, un sas din Transilvania cu care Olga dialoghează în limba maternă, un executant care are și câteva izbucniri neașteptate de umanitate. În acest sens, autoarea nuanțează precoce, dimensiunea morală a autorilor criminali.

Volumul, deși nu foarte întins, e dens în momente șocante și emoționante în același timp: de la alienații mintal care torc imaginar paie din saltele, la deținute care ripostează și sunt bătute cu bestialitate, de la momentul în care deținutele maghiare ovaționează ignorant polițiștii unguri (singurii care s-au oferit să escorteze evreii către camerele de gazare), crezând că au venit să le salveze, la sarcinile absurde care presupun mutarea unor pietre dintr-un loc în altul, fără niciun folos, altul decât a epuiza deținuții. Printre aspectele interesante și mai puțin acoperite în alte volume pe care le-am parcurs amintesc strategiile de seducție ale prizonierilor bărbați, mutațiile în orientarea sexuală (deși se zvonea că naziștii folosesc substanțe pentru inhibare hormonală, femeile își găsesc refugiul de afirmare vitalistă în activități homosexuale), organizarea rezistenței subterane (care culminează cu tentativa de a dinamita unul din crematorii), exterminarea în masă a copiilor din lagăr spre finalul războiului și multe altele.

Momentul eliberării vine lent și miraculos, după ce e evacuată din lagăr sub escortă și pregătită spre a fi transferată spre inima Germaniei, spre o moarte destul de probabilă. Dusă la capătul puterilor și rezistenței fizice și psihice, Olga Lengyel supraviețuiește păstrându-și credința în umanitate și oferind un document dureros, dar necesar pentru a preveni o repetiție a ororilor.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.