În urmă cu mai bine de un secol, vulnerabilitatea era identificată, la nivel moral, cu slăbiciunea. În secolul al XIX-lea, a avea caracter însemna nu doar a-ți păstra onoarea și a respecta principiile morale victoriene, dar și a îndura orice suferință trăită fără să o exprimi și a dovedi tărie în fața adversităților sorții, a păstra acea demnitate dârză, adică a privilegia constant  rațiunea și aparențele lucide și calme în fața sentimentelor copleșitoare. Odată cu turnura secolului al XX-lea, după ce psihanaliza a explorat forțele inconștiente care ne animă, după ce psihologia și neurobiologia au pus în vedere rolul emoțiilor în viața de zi cu zi, după decenii întregi de emancipare socială și de legitimare a diversității, paradigma s-a răsturnat. Astăzi, e mai important să ne (re)cunoaștem toate dimensiunile ca indivizi, să ne identificăm (și uneori chiar să ne celebrăm public) imperfecțiunile. Vulnerabilitatea a deve...