Una dintre cele mai bine cărți vândute în ultimii ani, în sfera dezvoltării personale e semnată de doi japonezi, Ichiro Kishimi, respectiv Fumitake Koga și se intitulează: „Curajul de a nu fi pe placul celorlalți”. Chiar dacă designul copertei, originea autorilor și subtitlul naiv de promițător: cum să fii liber, să îți schimbi viața și să fii cu adevărat fericit ar putea sugera o condensare exotică de înțelepciune japoneză pentru un fel de down-shifting contemporan, de fapt cartea publicată de Editura Litera în colecția Introspectiv vine să recupereze perspectivele unuia dintre cei mai influenți psihologi europeni ai secolului al XX-lea, anum Alfred Adler.

Inițial un colaborator apropiat al lui Sigmund Freud, Adler s-a îndepărtat ulterior de principiile întemeietorului psihanalizei și a pus bazele unei direcții proprii în psihoterapie, ale cărei influențe le resimțim și astăzi, nu doar în cabinetele psihologilor formați în această școală, ci chiar și la nivelul culturii populare, școala adleriană contribuind în timp la dezvoltarea unor concepte precum stima de sine și responsabilitatea pentru propria schimbare. Școala lui Adler a devenit suficient de populară pentru că a reușit să ofere o perspectivă mai degrabă abilitantă și poate chiar optimistă asupra individului. Până la revoluția contraculturală din anii ‘60-’70 (care a dus la explozia și diversificarea abordărilor psihoterapeutice), psihoterapia adleriană a fost una dintre cele trei mari școli de psihoterapie, alături de psihanaliza freudiană și logoterapia lui Viktor Frankl.

Psihanaliza clasică punea accentul pe experiențele timpurii care ne marchează parcursul vieții, pe impactul traumelor și conflictelor nerezolvate în stadiile primitive de dezvoltare ale ființelor umane, ce își trimit ecoul în prezent în forme deghizate. Sarcina psihanalistului era să sondeze împreună cu pacientul, construind așadar o perspectivă cauzal-deterministă și pleda pentru o arheologie a inconștientului, o căutare și o interpretare a cauzelor comportamentale din prezent. Dar tocmai pentru că o asemenea inițiativă părea pe undeva fatalistă (ni s-au întâmplat niște lucruri pe care nu le mai putem schimba și ele ne-au amprentat pentru totdeauna viața de adult), Adler a propus o adevărată răsturnare perspectivală: de la cauză la scop, de la analiza trecutului la analiza prezentului, de la o teorie rigidă centrată pe pulsiuni și sexualitate la o teorie suplă care ia în considerare libertatea de alegere și resursele prezente ale individului. În întâmpinarea fatalismului freudian, Adler contrapune o perspectivă umanistă, în care progresul și ameliorarea personală devin posibile prin alegerile din prezent.

Cartea lui Kishimi și Koga reconstruiește, pe înțelesul tuturor și în forma populară a dialogului socratic, moștenirea teoriilor adleriene. Volumul îmbracă forma unei discuții între un tânăr relativ inadaptat și aflat în căutare de răspunsuri și un bătrân filosof format în spirit adlerian. Cititorii au ocazia să empatizeze cu perspectiva neinițiată a tânărului care încearcă, progresiv, să înțeleagă afirmațiile ciudat de simplificatoare și contraintuitive ale personajului mai experimentat precum: viața e simplă și nu e o competiție, oamenii inventează furia, trauma nu există etc. În capitole gândite ca fragmente de discuție între cele două personaje, autorii japonezi ne familiarizează cu conceptele cheie ale teoriei adleriene: teleologia, sentimentul de inferioritate, complexul de inferioritate și superioritate, importanța cardinală a relațiilor interpersonale, sarcinile vieții etc, miza fiind aceea de a clarifica o altfel de perspectivă autoresponsabilizantă asupra prezentului, o perspectivă în care să avem curajul să ne schimbăm în direcția care ne este nouă caracteristică, fără să trăim sub presiunea exigențelor celor din jur. Cu alte cuvinte, să ajungem să devenim mai autentici și, implicit mai fericiți, indiferent de cum ne privesc cei din jur. Să avem curajul să nu fim pe placul celorlalți, așa cum sugerează titlul sau, nuanțând, să avem curajul să fim noi înșine, chiar dacă asta nu este pe placul celorlalți. Cum ajungem acolo?

Așa cum aminteam, pentru Alfred Adler nu cauzele sau trecutul sunt esențiale în înțelegerea unui comportament prezent, ci mai degrabă scopurile. Toate comportamentele noastre sunt ghidate către un scop, inclusiv cele de care suntem nemulțumiți sau pe care le vedem ca fiind obstacole în calea fericirii noastre. Ideea aceasta centrală nu e chiar ușor de pătruns și prima parte a volumului „Curajul de a nu fi pe placul celorlalți” caută să o lămurească. Pentru că Adler sugerează că și un anxios care roșește în public sau un depresiv care nu poate ieși să se întâlnească cu prietenii fac de fapt niște alegeri chiar în privința acestor fenomene pe care le consideră invalidante. Anxiosul alege într-un fel să roșească, iar depresivul alege să rămână închis în casă. Aceste lucruri nu se întâmplă pur și simplu, nu sunt externe, ci sunt fenomene care urmăresc scopuri ce aduc niște beneficii persoanelor afectate, beneficii care, e adevărat nu sunt transparente mereu la prima vedere. Asemenea afirmații trebuie înțelese cu prudență, în modelul adlerian, ideea lui Adler nefiind aceea de a căuta o învinovățire suplimentară a celor afectați, ci o lărgire a perspectivelor și a câmpului de cunoaștere: să devenim conștienți de ceea ce ne dorim într-un anumit moment cu adevărat, în așa fel încât orice aspect invalidant al existenței noastre să capete un relief pozitiv și să intre sub posibilitatea noastră de control. Adesea nu ne dorim să renunțăm la un anume comportament (de pildă înroșirea sau bâlbâiala în public), chiar dacă aparent asta ne crează disconfort, pentru că de fapt ne protejează într-o altă direcție (nevoia de a nu trăi respingerea celorlalți ne face să ne folosim de bariera înroșirii în public astfel încât să ne limităm contactul cu ceilalți, tocmai pentru a nu risca să trăim o respingere). Acesta este unul dintre cele mai interesante și controversate aspecte din teoria adleriană, dar care stă la baza perspectivei responsabilizante individual.

Pentru bătrânul filosof din dialogul alcătuit de cei doi japonezi nu e atât de important dacă ne-am născut într-o familie săracă, dezorganizată, dacă nu am beneficiat de resurse educaționale semnificative, toate aceste cauze pe care le putem considera explicații pentru starea noastră prezentă amorsează cel mult un anumit stil de viață, pe care totuși îl alegem în cele din urmă și pe care îl putem schimba. Iar pentru această schimbare avem nevoie de curaj. De ce nu avem acest curaj? Filosoful adlerian explorează mai departe, alături de partenerul său mai tânăr de dialog: pentru că avem temeri de schimbare, pentru că trăim un sentiment de inferioritate accentuat care devine un complex de inferioritate (în perspectiva lui Adler, sentimentul de inferioritate este firesc și chiar motivant în a progresa), prin care devenim dependenți de laudele din partea celorlalți, prin care proiectăm responsabilitatea în afara noastră pentru situația pe care o traversăm.

De fapt, pentru Adler viața nu e o competiție cu ceilalți, ci doar cu noi înșine. O perspectivă echilibrată depășește binomul victorie-înfrângere, își asumă sarcinile vieții independent, își asumă propria responsabilite în orice acțiune, inclusiv în relațiile interpersonale (acolo unde nu avem de așteptat ca ceilalți să se schimbe, ci mereu putem să ne schimbăm pe noi). Curajul adlerian este calea prin care ajungem să deținem controlul în relația cu noi și cu ceilalți, indiferenți la laude sau la critici, fără așteptări de la ceilalți, ci mai degrabă de la noi, centrați pe ce putem face și oferi nu pe ce putem cere și aștepta pasiv. Perspectiva adleriană este într-adevăr o perspectivă centrată pe acțiune, responsabilitate și progress personal, adică acele coordonate care astăzi au devenit aproape subînțelese în societatea în care trăim, dar care au fost distorsionate. Din acest punct de vedere, cartea „Curajul de a nu fi pe placul celorlalți” nu este cu adevărat revelatorie, dată fiind influența lui Adler în cultura și ideologiile contemporane, dar este un prilej de reaminitire și de reflecție oportun, mai ales de când mediile virtuale au devenit surse copleșitoare de validare, distorsionând masiv curajul de a nu fi pe placul celorlalți.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.