Am auzit în ultimele săptămâni, în contextul învolburatei bătălii electorale, acest cuvânt, în fraze care trimit spre aceeași idee: „nu votăm destrăbălarea”, „dacă cutare câștigă, vine peste noi destrăbălarea”, „avem de ales între valori creștine sau destrăbălare”, „cine votează cu cutare, votează destrăbălarea”, „nu vrem destrăbălare” sau „dacă ești creștin nu votezi destăbălarea”.

Implicațiile sunt simple: dacă votezi bine, eviți destrăbălarea. În caz contrar, ea va veni peste noi, așa cum deja a făcut-o în Vestul cel putred. Vorbim, așadar, despre un cuvânt bine garnisit cu o încărcătură simbolică. Această încărcătură, negreșit, este resimțită ca atare doar în context religios. Nu are sens să folosești termenul în afara unui cadru moral trasat după un îndreptar normativ venit „de Sus”. De aceea – nu din alt motiv, cum ar fi unii tentați să insinueze – nu îi veți auzi nici pe Macron, nici pe Ursula, nici chiar pe Zelenskyi vorbind pe această temă.   

În contextul acestor alegeri, desigur, destrăbălarea a fost unul dintre cuvintele cheie ale discursului despre „valori”, o adevărată strategie de marketing, despre am scris deja.  

Dar ce înseamnă destrăbălarea? Pe cât de prolifică este imaginația creștinului în a trimite săgeți divers colorate (sic!) spre aceeași țintă (politică), pe atât de anostă este în aceste zile ideea sa despre destrăbălare. Elgibitiqiu. Atât.

Nu am întâlnit nici un creștin să spună că abuzurile asupra minorilor, care au loc cu precădere în comunități defavorizate (aici sunt cei mai vulnerabili), uitate de lume și de TOȚI candidații și politicienii, sunt și ele destrăbălare. Nu am întâlnit nici un creștin care să strige despre destrăbălarea ce are de-a face cu prostituția și proxenetismul. Aici avem idee, după cât putem să mai aflăm din surse firave, despre exloatarea unor fete, despre pedofilie, despre (adevărata) sclavie.

Despre traficul de carne vie, ce să mai vorbim: majoritatea creștinilor nu spun și nu acționează în nici un fel, ca și cum prin tăcere ar reuși cumva să facă problema dipărută. Pornografia, de asemenea, pare inexistentă în definirea problemei de către mintea evanghelică.

Despre concubinaj nu s-a știut că ar fi destrăbălare decât până de curând, când a fost nevoie de muniție de folosit împotriva unuia dintre candidați.

Înțelegeți, așadar, de ce privesc cu un sincer scepticism orice utilizare a cuvântului. Căci termenul este mult mai profund, numai că în aceste zile, sub presiunea unor dureroase obsesii, el a fost dezbrăcat de sensuri și transformat în mantră ideologică.  

Să ne gândim, de pildă, la limbajul folosit în Vechiul Testament cu privire la idolatrie, în cărți profetice Osea, Ieremia sau Ezechiel. Iată un exemplu:

„Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S’a dus pe orice munte înalt și supt orice copac verde, și a curvit acolo. 

Eu ziceam că dupăce a făcut toate aceste lucruri, se va întoarce la Mine. Dar nu s’a întors. Și sora ei, vicleana Iuda, a fost martoră la aceasta. 

Și cu toate că a văzut că M’am despărțit de necredincioasa Israel, din pricina tuturor preacurviilor ei, și i-am dat cartea ei de despărțenie, totuș soru-sa, vicleana Iuda, nu s’a temut, ci s’a dus să curvească la fel.   

Și astfel, prin necurăția ei strigătoare, Israel a spurcat țara, a preacurvit cu piatra și lemnul.” 

Ieremia 3:6-9

Cam așa arată destrăbălarea! Ea este o scăpare din hățuri a unei porniri păcătoase, fie că este de natură trupească, fie că este una spirituală. Ea afectează o comunitate prin faptul că majoritatea consimte la practicarea actelor destrăbălării și se implică activ în ele, fără a mai socoti vreun cost ulterior.

În termeni asemănători, deși mai puțin plastici, este descrisă și activitatea politică a unora dintre regii lui Israel, în căutarea lor febrilă după alianțe militare cu alte puteri militare din apropiere, pe fondul îndepărtării de Dumnezeu și de Legământ. La fel, putem vorbi despre detrăbălare la nivelul societății în relație cu cei mai nevoiași din popor (văduve, orfani și străini) prin neglijența față de aceștia, prin oprimare, prin absența dreptății. Corupția, care ajunge să fie atât de influentă în societate încât nici să nu mai deranjeze în vreun fel, este și ea o expresie a destrăbălării.  

Așadar, nu-mi spuneți voi că la ultimele alegeri s-a votat destrăbălarea, ca și cum ea nu ar fi fost deja prezentă aici! Indiferent ce alte molime socio-ideologice vor veni peste noi, nu răspunsul la întrebarea dacă există destrăbălare în societatea noastră este de căutat, ci în ce noi moduri se va manifesta ea.

Mie mi se pare că de fiecare dată când ne punem problema să alegem „răul mai mic” nu facem decât să punem pe talere diferite ipostaze ale destrăbălării, pentru ca, în final, să procedăm la opțiunea pe care credem că o putem suporta.

Această perspectivă are și ea problemele ei, cea mai mare, după mine, fiind aceea că noi ne-am exclus din problemă. Căci – nu-i așa? – destrăbălarea nu a fost, nu este și nu va fi niciodată problema noastră. Noi suntem doar urmașii lui Lot, care alergăm dintr-o cetate în alta, lăsând în urmă mormane de sare, împreună cu un milion de regrete…

Teamă mi-e că fără a ne recunoaște ca parte a problemei nu vom ajunge să fim vreodată parte a soluției, cu toate marșurile, adunările proorociile, lanțurile de rugăciune, predicile, distribuirile și acțiunile sociale de care care suntem așa de mândri și care nu au cum să salveze România, oricât am flutura steagul lui Dumnezeu deasupra lor.