Așa cum Adam Smith și sălbaticii capitaliști care i-au urmat gândirea a fost nevoiți să recunoască nevoia unei „mâini invizibile” care să ajusteze în chip providențial un angrenaj socio-economic energizat de interese și motivații diverse, concurențiale, unele poate chiar incompatibile, cel capitalist, și într-un mod similar cu cel prin care Einstein a făcut apel la un fel „eter” gravitațional în explicarea Teorie Relativității, îmi pare că suntem nevoiți și noi să facem apel la o rațiune metafizică superioară care să țină lucrurile împreună în nebunia și frenezia emoțională a acestor zile, în care nu mai alegem cu mintea, ci cu rărunchii, nu ne mai lăsăm motivați de interese concrete, ci ne aruncăm în vâltoarea pasiunilor alimentate de mituri și simboluri, nu mai credem ceea ce ni se spune, nu mai dăm crezare celor văzute, ci plecăm înfiorați urechea la orice șoaptă conspiraționistă, nu mai alergăm privind înainte, ci gâfâim în căutarea de nostalgii de vremea rea, iar pentru că această rațiune, de bine, de rău, trebuia să poarte un nume, fără a-i supăra pe cei religioși, asta e, o vom numi mintea cea de pe urmă.

Iar Dumnezeu, pentru că e bun, ne-a ascultat rugăciunea și ne-a dat-o nouă, românilor, fără parcimonie, ca dintr-un sac fără fund…