Nu poate exista libertate în absența educației.

Până să ajungă să umble liber, încotro îl conduc privirile, copilul învață nu doar să facă primii pași, ci și să se relaționeze la lume, la cărarea așternută înaintea-i, la obstacole, la tovarășii de drum și la cei ce i se împotrivesc.

România nu este educată. Încă ne zbatem, ne lovim, suportăm durerile primelor bușituri pe caldarâm. Nu ne-au ieșit încă dinții. Democrația noastră originală scârțâie din toate încheieturile; încă mai stă, cumva, în picioare, bălăngănindu-se temătoare între multe bune intenții, dar este posibil ca în orice moment, parafrazând vorba unui american, să fie fie zdruncinată și pusă în pericol cu (doar) un pumn de ruble. Ce democrație e aia, la urma urmelor?

De aceea, până nu suntem învățați cum să fim oameni, cum să trăim omenește unii cu alții, dincolo de diferențele inerente, nu putem pretinde dreptul de a ne bucura de toate libertățile oamenilor. Chiar dacă ne tragem din Zamolxe și chiar dacă aici, pe aceste meleaguri, s-a inventat omenirea. Chiar dacă suntem creștini de două milenii. Chiar dacă Isus a fost – se va dovedi, poate – român.

Așa că dăm legi prin care punem stavilă discursurilor legionare, fasciste, rasiste, xenofobe etc. În America astfel de idioțenii sunt protejate de dreptul la liberă exprimare și se presupune că anticorpii sociali știu cum să trateze molimele ideologice. Chiar și acolo mai scot câte unii capul; totuși, ei cad destul de repede în uitare, iar frustrările lor sunt biruite de un anume bun simț comun care pare să nu cedeze cu una cu două.  Dar noi nu suntem acolo.

Ar trebui să fim suficient de liberi încât să nu fie nevoie de de niște legi care să ne spună să nu fim nesimțiți, rasiști, violenți, batjocoritori, agenți ai urii viscerale pentru cei ce nu sunt ca noi. Nu este cazul, așa că rămâne cum am stabilit. Legiferăm.

Atât s-a putut.