Nimic mai înălțător pentru cuget și mai înflăcărător pentru simțire decât a-ți pune micuța și efemera ta trecere prin valea existențelor în slujba unor valori pentru care să fii în stare să lupți, să mori, să ridici semețe ziduri, dar mai ales să ucizi – eventual, atunci când nici una dintre opțiuni nu este disponibilă, măcar să înfierezi cu fierul roșu încins, energizat de o sfântă mândrie proletaristică, acolo unde doare mai tare, mințile rătăcite ale apostaților –, asta pentru că, să ne fie clar, e ceea ce fac valorile cu oamenii, fiind inflamabile (eu, dacă ar fi după mine, aș pune câte un cap de mort pe ambalaj, ca avertisment), iar noi pricepându-ne la manevrarea lor prin depozite și depozitarea corespunzătoare, abili fiind doar la jonglarea cu afișe ale lor și cu stindarde, ne primim pe loc dividendele implicării, căci sunt foarte prompte în livrarea de beneficii ale simțirii, pe când virtuțile, he, he, cer muncă, răbdare, planificarea sezoanelor, iar roadele, de va fi vreodată să iasă la lumină, se eșalonează pe termen lung, cam până în veșnicie, unii spun că chiar mai mult, dar asupra acestui lucru ne vom lămuri pe deplin la vremea potrivită, pa.