E. Voynich, Tăunul
Trad. de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma, Editura
Tineretului, 1958
La scurt scurt timp după ce am citit
Solenoidul d-lui Cărtărescu m-am hotărât să fac un
exerciţiu de pedanterie. Mi-am zis: ia hai să fac o paradă de
erudiţie şi să continui lectura pe verticală (de data asta) cu
romanul care l-a fascinat atât de tare în copilărie pe eroul
cărtărescian, Tăunul lui E. Voynich. (De fapt, ceea
ce m-a urnit a fost curiozitatea de a afla ce fel de carte pentru
'oameni mari' poate smulge unui preadolescent lacrimi de
crocodil).
Şi, cum nu puteam citi această carte precum un copil
inocent, am citit-o ca o domniţă a secolului al XIX-lea, cufundată
într-o stare de pură nostalgie, încurajată fiind de o delicată
dedicaţie scrisă pe prima pagină, cu cerneală
albastră:
„Lui Marcel, de la 'Moş Gerilă', cu tot
dragul. Aurica. Tg. M. la 24 XII
1958.“ Oare ce-o mai fi făcând
micul Marcel acum? Dacă totul a mers bine trebuie să fie deja
bunic...
Prima parte a romanului pune în lumină
personalitatea tânărului englez Arthur Burton, al cărui tată
legitim a avut grijă să-i lase după moarte o avere frumuşică, dar
şi nişte fraţi vitregi nesuferiţi. Singura alinare a lui Arthur
este părintele Montanelli, cu care se consultă ori de câte ori vrea
să se lămurească în privinţa oricărei neclarităţi întâmpinate la
cursuri (studiază filosofia).
Chiar dacă romanul e presărat pe ici, pe colo cu fapte
cât se poate de... previzibile (un prim exemplu ar fi adevărata
identitate a duhovnicului Montanelli, tatăl lui Arthur, identitate
întrevăzută de orice umil cititor), nu m-a dezamăgit, fiindcă aveam
nevoie de puţină bălăceală într-o melancolică şi călduţă
comoditate. Pe de altă parte, în pofida previzibilităţii, nu m-am
putut abţine să nu încerc adeseori o anumită stare de încordare în
care aveam inima strânsă cât un purice, însă eram totodată
conştientă, ceea ce mă face să cred că, într-o anumită măsură,
această stare era indusă de aşteptările mele trezite de romanul lui
Mircea Cărtărescu.
Dar, revenind la oile care păşteau în Italia anului
1830, îl vom regăsi pe Arthur Burton în ipostaza unui student
dornic să fie util patriei sale adoptive, mânat de avânturi măreţe:
„Să-mi dau viaţa pentru Italia, s-o eliberez din robie
şi din sărăcie, să izgonesc pe austrieci şi să înfăptuiesc o
republică independentă, care să nu cunoască alt stăpân afară de
dumnezeu!“ În vederea îndeplinirii unor astfel de
năzuinţe el se alătură unei organizaţii care reuneşte tineri la fel
de ambiţioşi, însă nu la fel de devotaţi, întrucât din cauza
trădării unuia dintre aceştia (tânărul Bolla care-i va fura şi
iubita) e nevoit să îndure câteva zile de ocnă.
Odată eliberat, însă decepţionat din cauza amicilor şi
dezamăgit până şi de răposata-i mamă care i-a ascuns adevărul
despre tatăl lui natural, Arthur se hotărăşte să înceapă o nouă
viaţă şi îşi înscenează sinuciderea. Se îmbarcă pe un vapor cu
destinaţia America de Sud, care-l va duce - de fapt - spre
pierzanie.
A doua parte surprinde revenirea lui Arthur în
Italia în ipostaza Tăunului, pseudonimul lui Felice Rivarez,
renumit gazetar satiric, care se va alătura unor scriitori ce luptă
contra cenzurii şi contra iezuiţilor. Aici Tăunul o reîntâlneşte pe
Gemma (fostă camaradă de luptă devenită, între timp, văduva lui
Bolla) pe care iniţial o intrigă prin observaţiile lui caustice,
dar pe care şi-o va apropia în cele din urmă.
Partea a treia face din Tăun un fel
de Nemesis al lui Philip Roth avant la lettre
deoarece ambii protagonişti se împotrivesc religiei tatălui lor şi
sunt guvernaţi de zeiţa răzbunării. Amestecul în tot felul de
afaceri dubioase va determina închiderea Tăunului în închisoarea
aflată sub atenţia părintelui Montanelli (devenit acum mare şi
influent cardinal) care nu-şi recunoaşte iniţial fiul crezut mort.
După ce-şi dezvăluie adevărata identitate, Tăunul se arată la fel
de neîndurător (şi are şi de ce):
„Cum vă trece prin minte că totul s-ar putea şterge, că aţi putea să mă prefaceţi iarăşi în Arthur cel de altădată? Pe mine, care am spălat vasele în tavernele spurcate, care am rânit grajdurile fermierilor, fiare mai crude decât vitele lor? Pe mine, care am fost clovn cu tichie şi clopoţel, într-un circ ambulant...? Pe mine, care am răbdat de foame, care am fost călcat în picioare şi scuipat, care întindeam mâna cerşind resturile de mâncare pline de mucegai şi eram alungat pentru că acelea erau dreptul câinilor?“
Arthur îi propune tatălui să-şi lepede credinţa pe seama
căreia pune toate suferinţele şi greşelile omeneşti, însă
cardinalul monsignor Lorenzo Montanelli e nevoit să-şi trimită -
fără voie - fiul la moarte pentru a doua oară, de data asta cu
adevărat... La rândul său, episcopul îşi perde minţile şi moare în
urma unui atac de cord (oare? ultima replică din roman, aparţinând
lui Martini, prietenul credincios al Gemmei, lasă să se înţeleagă
că poate fi vorba chiar şi de o sinucidere: „ - Ce
zici, madonna? Un atac de cord e o explicaţie tot atât de
verosimilă ca oricare
alta...“).
Acum, după ce m-am lămurit cum şi de ce
Tăunul smulge lacrimile copiilor naivi şi
sentimentali, nu-l mai văd ca pe o invitaţie la pedanterie, ci - în
primul rând - ca pe un roman atât de plăcut precum li se pare
rotofeilor rozalii nămolul călduţ şi odihnitor. În al doilea rând,
făcând abstracţie de precaritatea estetică a romanului,
Tăunul e admirabil prin temele insinuate (creaţia
care-şi omoară creatorul, oamenii uniţi prin idei, şi nu prin
legături de sânge, lupta cu cenzura, demnitatea umană,
hybrisul etc.).
