David Nicholls, Noi, Ed. Litera,
2015
Trad. de Mirella Acsente
Dacă aş citi un roman a cărui acţiune e plasată în
contextul noilor tehnologii, cred că m-ar cuprinde un anume
sentiment de vinovăţie. Şi, dacă romanul s-ar întâmpla să fie unul
de dragoste, ba chiar cu happy end, atunci delictul ar fi
resimţit din ce în ce mai puternic. Pentru a fi valoroasă, o operă
literară care abordează tema iubirii trebuie
„să-şi aleagă“
personajele din timpuri cu cât mai desuete, cu atât mai
fermecătoare, din oraşe precum Paris, Sankt Petersburg ori Londra
(excepţiile fiind deosebit de rare). Ca şi când ar exista o
puternică incompatibilitate între actualitate şi valoare, între
dragoste şi modernitate...
Într-un fel, mă aşteptam să depăşesc aceste prejudecăţi
cu care am întâmpinat romanul Noi de David Nicholls, pe care
nu-l voi mai rezuma, fiindcă scriitorul însuşi o face foarte bine
la sfârşitul cărţii (lapsus: oare cum se mai numeşte acest procedeu
prin care autorul/naratorul însuşi rezumă opera în chiar cuprinsul
operei?).
Câteva impresii:
- cartea se citeşte foarte uşor: nu implică nici pauze
prea mari de gândire, nici descoperirea vreunor
citate-comori;
- personajul-narator întreţine în permanenţă contactul
cu cititorul, astfel încât îţi dă impresia că... pur şi simplu
asculţi un prieten când ţi se confesează;
- am aflat că există posibilitatea să faci o baterie
dintr-o... LĂMÂIE! (apoi am căutat pe net şi am găsit aici un
filmuleţ demonstrativ).
- am apreciat umorul personajelor (şi, implicit, al
scriitorului), dovada cea mai convingătoare că nu mi-am irosit
timpul degeaba citind un roman sentimental (un exemplu: după ce
protagonistul suferă un atac de cord, soţia vine de urgenţă la
spital:
„‒ ... Cum a fost?
„‒ ... Cum a fost?
‒ Puţin cam incomod. O apăsare în piept, ca
şi cum cineva şi-ar fi băgat degetul în mine cumva...
‒ Ce dracư, Douglas...
‒ Sunt bine. Îmi pare rău că a trebuit să
vii până aici.
‒ Păi, mă gândeam să nu mă bag, lasă-l să
treacă prin operaţie singur, dar nu era nimic la televizor, aşa
că... iată-mă!“ – p. 447 )
Varianta de rezumat a
protagonistului:
„Un băiat creşte alături de o mamă pe care o
idolatrizează şi de un tată pe care cu greu îl poate considera
părintele lui. Se ceartă mult şi, când nu se ceartă, adeseori tac.
Deşi bine intenţionat, tatăl este lipsit de imaginaţie, de
inteligenţă emoţională, de empatie sau de alte chestii de genul
acesta. Prin urmare, căsnicia părinţilor este plină de tensiune şi
resentimente neexprimate, iar băiatul tânjeşte să scape de acolo.
La fel ca mulţi adolescenţi, este puţin afectat şi iresponabil, şi
nerăbdător să-şi continue viaţa şi să descopere cine este el cu
adevărat. Dar mai întâi trebuie să suporte o vacanţă lungă şi
plictisitoare, în care să cutreiere diverse muzee vechi şi pline de
praf şi să-şi privească părinţii certându-se, apoi împăcându-se,
apoi iar certându-se. Cunoaşte o fată, o rebelă care fugise de
acasă şi care împărtăşeşte părerile lui despre Artă! Politică!
Viaţă! Când tatăl lui îl insultă în public, băiatul fuge împreună
cu fata, ignorând telefoanele îngrijorate ale părinţilor şi trăind
din banii pe care îi fac el şi fata cântând pe stradă. Dar aventura
îşi pierde farmecul. Fata are pentru el sentimente la care el nu
poate să răspundă, în ciuda eforturilor. Întrebarea pe care o
poartăde mulţi ani într-un colţ al munţii îşi cere acum răspunsul,
aşa că pleacă într-un oraş unde nu cunoaşte pe nimeni şi se
întreabă: Cine dracu sunt eu? Tatăl, cuprins de remuşcări, porneşte
pe urmele lui şi îl găseşte.“ (pp. 457-458)