Cormac McCarthy, Marea
trecere, Editura Polirom, Iaşi,
2012
Al doilea volum din Trilogia
Frontierei
Trad. de Claudia Asănăchescu
Dacă primul contact cu Mccarthy, prin Căluţii mei,
căluţi frumoşi, s-a lăsat cu o uşoară dezamăgire din cauza
stilului scriitorului, caracterizat prin abundenţa figurilor de
stil, care dă o vădită impresie de artificialitate, a doua
întâlnire cu autorul, prin Marea trecere (The
crossing - 1994), s-a dovedit cu mult mai agreabilă. Nu-i
vorba, în al doilea volum al Trilogiei Frontierei e
zugrăvită aceeaşi lume înţesată de fapte care mai de care mai crude
şi mai iraţionale, o lume nedreaptă ai cărei eroi sunt aceiaşi
oameni din popor (hombre de la gente), oameni săraci, pentru
care unicul adevăr este că moartea există. Şi, ca să nu cad în
prăpastia patetismului inevitabil la care îndeamnă cartea lui
Mccarthy, adaug că - în afara unicului adevăr al morţii - aceşti
oameni par a avea un unic fel de mâncare: tortilla (fie
simplă, fie cu fasole). Aceşti pribegi ai lumii ştiu să se exprime
mai mult prin gesturi, fiindcă fluturarea mâinii, clătinarea
capului, umerii ridicaţi ori zâmbetele sunt mult mai grăitoare
decât simplele cuvinte. Tristeţea şi melancolia din Căluţii
mei... au fost înlocuite aici cu o aură de tragedie,
presărată uneori cu elemente magice sau miraculoase.
Protagonistul, Billy Parhman, e un alt puşti de 16 ani care pleacă de acasă, un fel de John Grady din Căluţii mei, căluţi frumoşi. De această dată însă adolescentul îşi părăseşte familia cu scopul de a duce personal, dincolo de graniţă, în Mexic, o lupoaică pe care a prins-o în capcană după nenumărate încercări. Naraţiunea capătă valenţe de realism magic în paginile destinate întâlnirii lui Billy cu bătrânul vânător la care merge pentru a se consulta. Acesta aduce mult cu un vraci capabil să schimbe cursul firesc al lucrurilor şi impresionează prin cunoştinţele vaste în privinţa animalului căutat. Băiatul află de la el că lupii sunt mult mai inteligenţi decât oamenii, deoarece viaţa le este guvernată de puternicul lor instinct de supravieţuire. Lupii îşi arată îndemânarea prin alegerea unor ascunzători dintre cele mai sigure, cum ar fi „locurile în care Dumnezeu stă şi conspiră la distrugerea celor pe care le-a creat cu atâta suferinţă.“
Protagonistul, Billy Parhman, e un alt puşti de 16 ani care pleacă de acasă, un fel de John Grady din Căluţii mei, căluţi frumoşi. De această dată însă adolescentul îşi părăseşte familia cu scopul de a duce personal, dincolo de graniţă, în Mexic, o lupoaică pe care a prins-o în capcană după nenumărate încercări. Naraţiunea capătă valenţe de realism magic în paginile destinate întâlnirii lui Billy cu bătrânul vânător la care merge pentru a se consulta. Acesta aduce mult cu un vraci capabil să schimbe cursul firesc al lucrurilor şi impresionează prin cunoştinţele vaste în privinţa animalului căutat. Băiatul află de la el că lupii sunt mult mai inteligenţi decât oamenii, deoarece viaţa le este guvernată de puternicul lor instinct de supravieţuire. Lupii îşi arată îndemânarea prin alegerea unor ascunzători dintre cele mai sigure, cum ar fi „locurile în care Dumnezeu stă şi conspiră la distrugerea celor pe care le-a creat cu atâta suferinţă.“
Misiunea lui Billy nu poate fi îndeplinită deoarece e
nevoit el însuşi să împuşte lupoaica atunci când nişte oameni care
i-o confiscă se distrează pe seama suferinţei ei. După ce o
îngroapă, Billy îşi vede de drum şi, la un moment dat, întâlneşte
un pustnic de la care află lucruri interesante despre istorie,
despre povestea unui om care a supravieţuit unei calamităţi şi care
l-a căutat pe Dumnezeu. Aici se conturează tot mai mult ideea unei
divinităţi ascunse şi mute, dar care nu încetează să prezinte
interes. Dumnezeu este asociat cu necunoscutul şi cu inaccesibilul,
el e un produs al imaginaţiei fiecăruia, şi de această fantezie ar
depinde mântuirea: „Până la urmă, vom ajunge cu toţii să fim numai
ceea ce am priceput din Dumnezeu.“
Mă aşteptam ca de la moartea lupoaicei şi a puilor ei
nenăscuţi să nu mă mai surprindă nimic, însă au urmat nenumărate
episoade emoţionante. Hotărârea fraţilor (Billy şi Boyd) de a merge
pe urmele celor care le-au omorât părinţii şi care i-au furat caii
antrenează o altă serie de peripeţii în urma cărora mezinul (Boyd)
moare.
În afară de experienţele foarte dure care contribuie la maturizarea eroului, există şi unele scutite de violenţă, şi totuşi la fel de marcante. Printre acestea se numără „lecţia“ de erotism pe care Billy a primit-o din partea unei femei dintr-un circ ambulant. Băiatul o surprinde (involuntar) pe femeie spălându-se în râu: „Pielea îi era incredibil de albă. Părul negru de sub abdomen aproape că părea o neruşinare... Ea se întoarse şi, pentru o clipă, băiatul crezu că o să înceapă să cânte către soare. Deschise ochii şi-l văzu pe pod şi atunci se întoarse cu spatele ieşind uşurel din apă şi dispăru din raza lui vizuală... în timp ce soarele se ridica şi râul curgea mai departe, ca şi până atunci, dar nimic nu mai era la fel, şi nici nu credea că va mai fi vreodată.“
În afară de experienţele foarte dure care contribuie la maturizarea eroului, există şi unele scutite de violenţă, şi totuşi la fel de marcante. Printre acestea se numără „lecţia“ de erotism pe care Billy a primit-o din partea unei femei dintr-un circ ambulant. Băiatul o surprinde (involuntar) pe femeie spălându-se în râu: „Pielea îi era incredibil de albă. Părul negru de sub abdomen aproape că părea o neruşinare... Ea se întoarse şi, pentru o clipă, băiatul crezu că o să înceapă să cânte către soare. Deschise ochii şi-l văzu pe pod şi atunci se întoarse cu spatele ieşind uşurel din apă şi dispăru din raza lui vizuală... în timp ce soarele se ridica şi râul curgea mai departe, ca şi până atunci, dar nimic nu mai era la fel, şi nici nu credea că va mai fi vreodată.“
Impresionantă s-a dovedit şi istorisirea orbului
care şi-a pierdut vederea după ce un superior, dorind să se răzbune
pe el, i-a supt ochii, „iar apoi i-a scuipat, lăsându-i să atârne
umezi, stranii, căzuţi pe obraji.“ Însă drama acestui personaj nu
ia sfârşit odată cu orbirea deoarece omul care i-a furat-o nu e
singurul care s-a comportat astfel şi nici ultimul în lume. Încă
mai umblă printre noi căpcăuni care sug ochii oamenilor şi care nu
vor dispărea niciodată. Bineînţeles, aceasta e o parabolă despre
întunecarea minţii ori despre rătăcirile omului modern care se teme
deopotrivă de necunoscut şi de certitudine. Acest om nu cunoaşte
secretul pe care un simplu muncitor la circ îl ştie atât de bine,
potrivit căruia „în lumea asta masca
spune adevărul“.
Ar fi multe de discutat despre Marea
trecere, însă naraţiunea e atât de... intimă! Ca o poezie
care-şi pierde savoarea-rostul-esenţa dacă e citită în
public.