Nathalie Sarraute, Fructele de aur,
Editura Univers, Bucureşti, 1977
Trad. de Radu Toma
Fructele de aur e o carte
NULĂ. Pentru relaxaţi ori cum s-or mai fi chemând leneşii în ziua
de azi, pentru cei care nu-şi pot imagina că trăncăneala ar putea
fi ridicată la rang de artă, pentru cei care nu cred că un imitator
poate realiza o operă mai valoroasă decât aceea care i-a servit
drept model ori, în sfârşit, pentru pedanţii de toate soiurile.
Căci, în definitiv, Nathalie Sarraute a scris un roman-oglindă care
reflectă toate aceste categorii atât de jalnice încât exponenţii
lor, văzându-se pe ei înşişi, nu au cum să nu se îngrozească,
defăimarea acestei cărţi devenind inevitabilă.
Consideraţii asupra nimicului
Întotdeauna am fost fascinată de explorarea
domeniului vast al nimicului în literatură ori viaţă.
Totuşi, poate exagerez, din moment ce nu reuşesc să-mi aduc aminte
numele acelui autor ori, măcar, al acelei cărţi (deşi am vagi
bănuieli, dar n-are rost să mă pronunţ pentru a face – pe cât
posibil – economie de spaţiu...) în care un personaj gânditor îi
alertează adeseori pe cei din jur cu privirea sa abătută şi e
întrebat: „La ce te gândeşti?“ De fiecare dată, personajul nostru
îşi foloseşte unicul as de sub mânecă şi le spune următoarele
(citez din memorie):
„Mă gâââândesc la... o grădină mare, frumoasă, în centrul căreia stă un măgar asaltat de felurite animale, lighioane mai mari sau mai mici care-i dau târcoale, îl privesc cu îngrijorare şi-l întreabă: ‹‹‒La ce te gândeşti?›› Iar măgarul răspunde: „‹‹‒La nimic!››“
Dacă acest personaj ar fi - să zicem - Niculae Moromete,
am putea spune că Niculae nu se gândeşte chiar la nimic, ci îşi
ironizează prietenii şi, în realitate, el se gândeşte la multe, dar
preferă să le păstreze pentru sine.
Cam aşa se întâmplă şi în Frunctele de aur (Les Fruits d'or - 1963), carte născută „din nimic“ ori - mai exact ar fi să se spună - din tot. De la comentarea unui gest banal se ajunge la o întreagă discuţie despre adevărata operă de artă, însă naratorul nu are grijă să facă o minimă selecţie a ideilor, ci le înfăţişează în starea lor brută (cu pauze, ezitări ori reluări din perspective diferite). Aşa că, dacă îţi era dor de un Camil Petrescu, vei regăsi aici acea nevoie de autenticitate şi anticalofilie din operele sale.
Cam aşa se întâmplă şi în Frunctele de aur (Les Fruits d'or - 1963), carte născută „din nimic“ ori - mai exact ar fi să se spună - din tot. De la comentarea unui gest banal se ajunge la o întreagă discuţie despre adevărata operă de artă, însă naratorul nu are grijă să facă o minimă selecţie a ideilor, ci le înfăţişează în starea lor brută (cu pauze, ezitări ori reluări din perspective diferite). Aşa că, dacă îţi era dor de un Camil Petrescu, vei regăsi aici acea nevoie de autenticitate şi anticalofilie din operele sale.
Pretextul cu care debutează romanul de faţă este un
dialog între două personaje (ale căror nume sunt păstrate sub
anonimat). Un El şi o Ea discută despre o cunoştinţă comună, un
domn foarte entuziasmat de un tablou al pictorului Gustave Courbet.
Vocea masculină din carte îl ridiculizează pe acest domn pe
parcursul a numeroase pagini, scoţând la iveală preţiozitatea,
pedanteria, emfaza cu care îşi prezintă prietenilor tabloul păstrat
ca pe o bijuterie inegalabilă. Folosindu-se stilul indirect liber,
ironia este şi mai evidentă:
„Descoperirea mea, talismanul acesta preţios, pe care vi l-am arătat adineauri, mă ocroteşte. Luaţi-l, vi-l întind, este şi al vostru, prietenii mei, ţineţi-l bine, nu-i daţi drumul şi veţi fi ca mine, puternici, clarvăzători.“ (p. 73).
El (vocea masculină) se arată indiferent la vederea
tabloului, jignind pe domnul pedant, însă Ea (vocea feminină)
încearcă să redreseze situaţia şi îi adresează o întrebare care
l-ar putea măguli, interesându-se dacă îi place romanul lui
Bréhier, Fructele de Aur. După răspunsul afirmativ,
însă scurt şi sec („Fructele de Aur... e o carte
bună...“), urmează o analiză [aproape] exhaustivă a romanului lui
Bréhier, o despicare a firului - nu în patru, ci la
nesfârşit.
Fructele de aur de Nathalie Sarraute e un
roman care, având o oglindă în mână, se priveşte în alta şi vede
Fructele de Aur (cartea lui Bréhier) care ţine o
oglindă în mână, care... care.... se reflectă la infinit. Dintr-un
anumit punct de vedere, romanul autoarei franceze se aseamănă
foarte mult cu o femeie, el n-are nevoie de critică fiindcă şi-o
face singur; are nevoie doar de atenţie.
Cel mai ironic personaj-narator pe care l-am întâlnit în
lecturile mele este cu siguranţă acest El care prevede reacţiile pe
care le vor avea cititorii romanului de faţă (de fapt, comentându-l
pe acela al lui Bréhier):
„...în ea nu găseşti ‹‹profunzimi››. Nu sînt colcăiri de larve, împotmoliri în nu ştiu ce adâncuri mocirloase care degajă miasme asfixiante, în nu ştiu ce mâluri putrede în care te afunzi. Nu. Nu găseşti aşa ceva în Fructele de Aur. Dar ceea ce găseşti e tocmai ceea ce face marile romane. Toată arta, cred, pentru romancier, constă în a se ridica deasupra acestor colcăiri greţoase, deasupra acestor descompuneri...“ (p. 45)
Ceea ce m-a surprins (de fapt, aceasta este şi intenţia
autoarei) a fost, pe de-o parte, conştiinţa propriei valori (aş
forţa nota şi aş adăuga: a scriitoarei): „O capodoperă. E foarte
adevărat. Mărturisesc că mie însămi, la început, mi-a fost greu. Nu
o pătrunzi dintr-o dată. Dar apoi ce răsplată!“ (p. 43) şi, pe de
altă parte, anticiparea criticilor (negative ale cărţii ): „ei
bine, puteţi să spuneţi ce vreţi, dar mie Fructele de
Aur nu-mi place. O găsesc plictisitoare la culme. E
obscură, absconsă. Sunt locuri unde a trebuit s-o iau de la capăt
de trei ori [...] lucrurile astea nu se explică, nu poţi să le
analizezi, poezia, lucrurile nespuse, marile mistere, profunzimile
şi penumbrele în care ceilalţi, privilegiaţii, înzestraţii, percep
pulsaţiile vieţii...“ (pp. 61-62)
Dacă vor mai exista cititori ai vechiului nou roman
francez, unii vor fi de părere că Fructele de aur
e, poate, un roman prea literar, inactual sau de neînţeles. Alţii
se vor desfăta bând din el ca dintr-un cocktail proaspăt – ca să
nu-i spun chiar ambrozie – subtilitatea, modernismul,
autenticitatea fiind doar câteva ingrediente. Fructele de
aur e o carte ad-mi-ra-bi-lă!
„Gestul acesta de a pune un şal pe umerii unei femei căreia îi este frig, poate să însemne o mie de lucruri... sau nimic. O simplă amabilitate, nu mai mult... [...] Dar romancierii aleg orice... la nimereală... Un gest pe care l-au remarcat, care putea să însemne orice, ei îl iau şi îşi spun: ia te uită, o să se potrivească, iată ce-mi trebuie, o să meargă acolo... un gest oarecare, pe care l-ai reţinut... el o să însemne naşterea marii iubiri. Şi iată. Gata. Crezi. Orbeşte. Prestigiul scrisului... Tonul sigur al scriitorului... Eşti obnubilat... Te gândeşti că el ştie. Şi îţi spui: dar cât e de adevărat...“ (p. 49)
Şi stropul care a rămas pe pai ţi-l oferă vocea
masculină a acestei cărţi:
„... cei care, şi astăzi încă, mai admiră
Fructele de Aur, sunt nişte proşti.“ (p.
126)
