Bohumil Hrabal, O singurătate prea
zgomotoasă, ed. Art, 2015
trad. de Sorin Paliga
Într-una din zile un coleg din cancelarie a vrut să ştie
cine citeşte Hrabal (lăsasem pe canapea volumul care i-a atras
atenţia). După ce şi-a primit răspunsul - care l-a impresionat
plăcut -, a urmat un fel de duet menit să-l elogieze pe scriitorul
ceh. Unul aprecia umorul inconfundabil, altul profunzimea ideilor,
unul - naturaleţea, celălalt - erudiţia. Amândoi ne minunam de
sfârşitul fabulos al scriitorului care şi-a găsit moartea după ce a
căzut de la etajul al cincilea al unui spital în timp ce încerca să
hrănească porumbeii. Între timp, o colegă şi-a făcut apariţia şi a
vrut să ştie despre ce autor vorbim şi, mai ales, ce scrie el. Eu
una m-am cam blocat, ce să-i spui unui om care nu l-a citit pe
Hrabal despre cărţile lui, mai ales dacă întrebarea e pusă mai mult
de dragul conversaţiei şi intuiţia îţi spune că aşteaptă un răspuns
simplu şi clarificator. Mai ales dacă tu vezi în romanul său un
poem scris în proză, mai ales dacă pentru tine Hanta
(protagonistul) e mai mult o metaforă decât un personaj. Să-i spui
că, pentru tine, Hanta e cititorul feroce şi creatorul, în acelaşi
timp? Să-i spui că tu-l vezi în Hanta pe Bohumil Hrabal, deşi eşti
conştientă că pentru o astfel de confuzie dintre autor şi personaj
tu însăţi i-ai penaliza pe copiii de clasa a V-a? Ori să-i zici că
Bohumil scrie despre miracolul lecturii, despre creaţie, despre
cenzură, despre bucuriile şi dezamăgirile vieţii. Nu, ar fi prea
complicat. Aşa că îi zici că e vorba de un om care, aflat într-un
subsol înţesat cu tot feluri de tomuri, mânuia o presă hidraulică
în scopul de a recicla cărţile.
Dar Bohumil nu e nici pe departe atât de simplu. De
aceea, dacă ar exista un Dumnezeu al cărţilor care ar stabili
intervalul de timp necesar fiecărei lecturi în parte, acesta ar fi
de părere că Singurătatea prea zgomotoasă a lui
Bohumil Hrabal ar avea nevoie de cel puţin 35 de ani - asta ca să
fie el indulgent şi să nu zică 'o eternitate'.
Citate-bomboane (după expresia autorului
însuşi):
"... înstrăinat şi însingurat, întorcându-mă de la
muncă, păşesc în linişte şi într-o adâncă meditaţie pe străzi, trec
pe lângă tramvaie, maşini şi pietoni într-un nor de
cărţi..."
"...muncitorii de jos au migrat spre suprastructură, iar
cei cu studii universitare lucrează ca muncitori. M-am împrietenit
mai bine cu doi lucrători la canal, doi
academicieni..."
"Cerurile nu sunt umane, iar omul care gândeşte astfel
nu poate fi nici el uman."
