Alain Robbe-Grillet, Gelozia
Editura Art, 2011, trad. de Raluca Dincă
Deşi se încadrează în aceeaşi direcţie literară a
noului roman francez, Gelozia (La
Jalousie, 1957) aparţine unei etape de creaţie caracterizată
prin erotism, prin exploatarea unei „autobiografii fantasmatice“ şi
printr-o (şi mai mare) ambiguizare a perspectivei, distanţându-se
astfel de opera prin care s-a făcut cunoscut Alain Robbe-Grillet,
romanul Gumele.
Subiectul Gelozieis-ar putea rezuma în
două-trei fraze. Un bărbat căsătorit (Franck) o vizitează adeseori
pe vecina sa (A...), proprietara unei plantaţii de bananieri din
Africa. Întâlnirile lor se desfăşoară după acelaşi tipic: Franck e
poftit la masă, se aşază la o distanţă nepermis de mică faţă de
A..., îi vorbeşte în şoaptă şi se bucură de întreaga ei atenţie
într-un cadru netulburat de lumina lămpii. La un moment dat femeia
îl însoţeşte pe Franck într-o călătorie cu maşina, care se va
defecta (ca din întâmplare ori chiar din întâmplare), ceea ce va
duce la prelungirea şederii lor.
Povestea în sine nu are nimic extraordinar, dar
tehnicile folosite de autor n-au cum să nu exercite asupra
lectorului o vie curiozitate şi o atenţie deosebită fiindcă stilul
scriitorului, caracterizat prin minuţioase descrieri, menite să nu
exprime mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, îl poate
înşela pe cititor abătându-l de la dezlegarea enigmei acestui
roman. Cu ambiguizarea perspectivei
eram deja familiarizată prin intermediul
Gumelor, însă acolo avem de-a face cu mai multe
voci narative, pe când aici e una singură.
Rezolvarea enigmei principale constă în
înţelegerea paradoxalei subiectivităţi-obiective. În
Gelozia, cel care relatează despre
vizitele bizare ale lui Franck păstrează „alura“ unui narator
obiectiv prin relatarea la persoana a III-a, prin descrierile
amănunţite ale decorului, însă discursul devine un adevărat monolog
deoarece – cu fiecare ocazie - povestitorul meditează, se plânge
ori e confuz:
• „Dacă te uiţi de aproape, din spate,
cocul lui A... pare să fie destul de complicat. E greu să-i
urmăreşti şuviţele atât de bine împletite: pe ici, pe colo, găseşti
mai multe soluţii, dar în alte părţi nu-i dai de cap.[...] Şi din
profil cocul lui A te induce în eroare.“ (p. 31).
• „Pesemne că A... tocmai s-a spălat pe cap; altfel, nu s-ar apuca să se pieptene în miezul zilei. Şi-a întrerupt mişcările; probabil că a terminat cu acea parte.“(pp. 40-41)
• „Pesemne că A... tocmai s-a spălat pe cap; altfel, nu s-ar apuca să se pieptene în miezul zilei. Şi-a întrerupt mişcările; probabil că a terminat cu acea parte.“(pp. 40-41)
Cum nu are dreptul să pătrundă în intimitatea
personajelor, naratorul se consolează cu un cadru uşor distanţat,
uşor distorsionat, ca atunci când cineva ascultă zgomotele din
spatele unei uşi dincolo de care nu poate să treacă sau ca atunci
când altcineva priveşte de afară printre dungile alungite ale
jaluzelelor. Nu întâmplător - după cum subliniază şi traducătoarea
Raluca Dincă -, pentru a exprima ambivalenţa termenului, romanul
lui Robbe-Grillet trebuia să fie tradus prin
Gelozeaua (pentru a păstra atât sensul de „gelozie“,
cât şi pe acela de „jaluzea“ ale cuvântului „la
jalousie“).
O efracţie ar fi deja un privilegiu enorm la care aspiră
totuşi acest narator, nevoit să se mulţumească şi cu puţin – pentru
moment –, mişcându-se în iluzoriul univers al lui „poate că“.
Această dorinţă de a avea acces la ceea ce nu i se cuvine (din
considerente morale ori practice) e un atribut al oricărui gelos,
chinuit de bănuieli pe care nu le poate verifica. În ceea ce
priveşte identitatea acestuia, trebuie s-o recunosc, am fost
tentată să trişez şi am descoperit în urma căutărilor pe internet
că el e soţul gelos al lui A... Însă nu am fost în totalitate de
acord, fiindcă nu se spune pe niciunde în carte că femeia ar fi
căsătorită, aşa cum nu se spune nici că ar fi văduvă sau
celibatară, iar singurul indiciu al prezenţei naratorului-personaj
ar fi scaunul în plus de la masa care le e servită personajelor. Ar
putea fi, în egală măsură, băiatul de culoare îndrăgostit de
stăpâna lui europeancă. Ar putea fi chiar soţul ei, însă (de ce
nu?!) decedat, aflat într-un univers paralel, asistând neputincios
la infidelitatea de necondamnat (întru totul, cel puţin) a femeii
lui. Ar putea chiar să nu existe sub nicio formă ori ar putea să
fie toţi, pe rând.
De fapt, nu contează decât obsesia redată
printr-o altă tehnică folosită de autor, aceea a
repetiţiei. Modalităţile ei de realizare
se bazează fie pe reluarea unor scene folosind acelaşi limbaj
(schimbându-se doar anumite detalii), fie pe exprimarea aceleiaşi
idei folosind exemple diferite. N-am mai întâlnit până acum o
astfel de tehnică în care naratorul pare să facă salturi în timp de
câte ori are chef, să călătorească în acelaşi trecut pe care să-l
vadă din unghiuri diferite. Iată doar două variantă ale aceleiaşi
scene, aceea în care Franck omoară o scutigeră de care A... e
oripilată:
varianta 1 •„Nu-i ceva ieşit din comun să dai peste tot
felul de miriapode [...]. Tăcut în tot acest timp, Franck o
priveşte din nou pe A... Apoi, fără să scoată vreun zgomot, se
ridică de pe scaun ţinând şervetul în mână. Îl face cocoloş şi se
apropie de perete... Franck ia şervetul de pe perete, după care
striveşte ceva pe podea, apăsând cu piciorul pe plintă.“ (pp.
37-38)
varianta 2 •„Fără să spună nimic, Franck se ridică de pe
scaun ţinând prosopul în mână; îl face cocoloş, se apropie discret
de perete şi striveşte creatura. După care o zdrobeşte cu piciorul
pe podeaua din dormitor.“ (p. 100)
Pe de altă parte, dincolo de maniera în care e descrisă,
scutigera însăşi pare să fie o altă variaţiune a aceleiaşi teme
(gelozia). Numeroasele picioare ale acestei gângănii (potrivit
wikipedia, ea are nu mai puţin de 15 perechi de picioare) ar putea
simboliza numeroasele combinaţii pe care le realizează mintea
gelosului care, în lipsă de suficiente informaţii, rulează aceleaşi
idei, la nesfârşit.
Dincolo de insecte şi alţi demoni, Gelozia
oferă şi o interesantă critică adusă cititorilor naivi, care se
mulţumesc să povestească evenimentele dintr-o carte, ignorând
complet stilul, sau tehnicile scriitorului, aşa cum fac Franck şi
A... care se delectează cu acelaşi roman:
„... niciodată n-au emis vreo judecată de valoare...;
dimpotrivă, vorbeau despre locuri, întâmplări, personaje, ca şi cum
ar fi fost vorba de lucruri reale: un loc de care ei şi-ar fi
amintit (undeva în Africa), oameni pe care i-ar fi cunoscut
împreună sau despre care li s-ar fi povestit. În conversaţiile lor,
s-au ferit mereu să aducă în discuţie caracterul verosimil,
coerenţa sau vreun alt merit al povestirii.“ (p. 50)
În ceea ce mă priveşte, tare aş vrea să aflu
părerea altor cititori cu privire la
Gelozialui Robbe-Grillet, fiindcă încă mă
macina multe întrebări, tocmai de aceea am încercat să-l înţeleg pe
autor uzând de arme şi de strategii diferite, cum ar fi desenul de
mai jos, care mi-a adus aminte că am acelaşi talent pe care-l aveam
pe la 6-7 ani. Dar dacă atunci aş fi pictat la fel nu e ca şi cum
am recuperat un desen al trecutului? Poate... numai că atunci nu-l
întâlnisem pe Robbe-Grillet.
| Vedere cu infidelităţi (în faţa plantaţiei de bananieri) şi gelos cu scutigeră în mână |
