Peter Handke, Scurtă scrisoare
pentru o lungă despărţire, Editura Univers,
1998
trad. de Mariana Lăzărescu
Personajul-narator, un austriac de 30 de ani, povesteşte
despre călătoria sa în America pe care a întreprins-o după
despărţirea de soţie. Fosta consoartă, o actriţă pe nume Judith,
pare că îl urmăreşte şi, periodic, îi trimite scrisori-ameninţări
cu moartea. În tot acest timp, protagonistul încearcă să se
schimbe, să se de-personalizeze, însă singura metodă la-ndemână de
detaşare este cufundarea în lectură, aceea care, dimpotrivă, îl
aduce şi mai aproape de el însuşi prin identificarea cu personajele
romaneşti:
„Ca atunci când o lectură îmi trezea pofta de a
trăi imediat cele citite, marele Gatsby mă îndemna acum să mă
preschimb. Am resimţit deodată o nevoie organică, asemenea unui
instinct, de a deveni altfel de cum eram. [...] oricât îmi doream
să fiu atent şi sincer cu cei din jur, evitam pe oricine venea în
întâmpinarea mea pe trotuar, nefiind ahtiat să văd alte chipuri,
plin de vechea mea scârbă faţă de tot ce nu-mi era propriu.“ (p.
16) Ba mai mult, lecturile îl fac să realizeze cu mândrie că, de
fapt, nu vrea să se schimbe.
Până la urmă, Judith încearcă într-adevăr să-l
ucidă, însă se răzgândeşte şi, ca prin minune, cei doi se întâlnesc
într-o atmosferă caldă, alături de tovarăşul lor, nimeni altul
decât regizorul John Ford. Hodoronc-tronc, ei hotărăsc să se separe
amiabil.
Din cauză că eroul nu menţionează nici măcar un aspect pozitiv al fostei sale soţii, impresia e că ţi „se serveşte“ o poveste de dragoste exclusiv bazată pe ură sau pe ambiţii prosteşti, ceea ce o face prea artificială (prea trasă de păr). Tot neverosimilă ar fi şi opoziţia dintre maniera civilizată în care îşi expun ideile cei doi în finalul romanului-povestire şi isteria pe care femeia o afişează de-a lungul naraţiunii. De fapt, întreaga „aventură“ a despărţirii celor doi devine doar un pretext pentru expunerea unor credinţe ale autorului (ţinând cont că romanul de faţă ar fi autobiografic, aşa cum anunţă posfaţa) cu privire la diferenţa dintre firea egoistă şi nefericită a europenilor care contrastează cu aceea altruistă şi fericită a americanilor. În viziunea protagonistului, acest altruism şi această detaşare ale americanilor le-ar ştirbi simţul critic şi profunzimea gândirii:
Din cauză că eroul nu menţionează nici măcar un aspect pozitiv al fostei sale soţii, impresia e că ţi „se serveşte“ o poveste de dragoste exclusiv bazată pe ură sau pe ambiţii prosteşti, ceea ce o face prea artificială (prea trasă de păr). Tot neverosimilă ar fi şi opoziţia dintre maniera civilizată în care îşi expun ideile cei doi în finalul romanului-povestire şi isteria pe care femeia o afişează de-a lungul naraţiunii. De fapt, întreaga „aventură“ a despărţirii celor doi devine doar un pretext pentru expunerea unor credinţe ale autorului (ţinând cont că romanul de faţă ar fi autobiografic, aşa cum anunţă posfaţa) cu privire la diferenţa dintre firea egoistă şi nefericită a europenilor care contrastează cu aceea altruistă şi fericită a americanilor. În viziunea protagonistului, acest altruism şi această detaşare ale americanilor le-ar ştirbi simţul critic şi profunzimea gândirii:
„Am remarcat că în America nu văzusem până acum pe
nimeni care să fi fost adâncit în ceva. Era de ajuns să percepi
ceva anume, că-ţi şi îndreptai privirile de îndată în altă parte.
Cine privea mai mult timp la un lucru lua numaidecât înfăţişarea
unui atotştiutor. “ (136)
Pe scurt, titlul absolut fascinant, încântător,
nemaipomenit s-a dovedit o capcană. Fiindcă speram să găsesc aici
multă pasiune sau dăruire măcar din partea unuia dintre iubiţi,
manifestată măcar la un moment dat. P.S. Sunt
convinsă că Handke e un talentat şi subtil scriitor, înzestrat din
plin cu simţul observaţiei (părere susţinută în special de
lecturarea romanului Într-o noapte întunecată ies din casa
mea liniştită), însă în această perioadă nu mi-a priit mie
misoginismul protagonistului care, pe lângă bucuria de a trata cu
violenţă iubita, declară:
„A fi împreună cu o femeie mi se pare câteodată şi
acum o stare artificială, ridicolă, ca un roman ecranizat. Mi se
pare exagerat când la restaurant comand eu de mâncare şi pentru ea.
Când merg lângă ea, când stau lângă ea, am impresia că un mim face
totul în locul meu, iar eu nu fac decât să-l imit.“(p.
28)
