Alain Robbe-Grillet, Gumele, Editura
pentru Literatură Universală, 1967
Trad. de Dumitru Ţepeneag, prefaţă de Lidia
Bote
Nu mi-aş fi imaginat că un roman modern cu
personaje lipsite de interioritate m-ar putea fascina vreodată şi,
între noi fie vorba, uitasem că poate exista aşa ceva. În
nenumăratele fişe bibliografice pe care trebuie să le parcurgă
orice student de la Litere se strecoară – fără doar şi poate – şi
opera vreunui reprezentant al noului roman francez. Dar, în ceea ce
mă priveşte, hazardul a făcut să nu fiu dintre acei studenţi care
dau din cap aprobativ după fiecare vorbă spusă de profesori, să nu
frecventez cursurile cele mai plictisitoare, să nu citesc tot ce mi
s-a cerut… (fiindcă ce lectură poate fi mai captivantă
decât aceea care nu ți se cere?!). Din păcate,
acest şir de să
nu-urim-a condus, inevitabil, la
neşansa de a nu-l fi citit mai devreme pe acela care a fost
supranumit „papa noului roman francez“: nimeni altul decât Alain
Robbe-Grillet.
Totuși, în această primăvară a sosit vremea să nu
mi se ceară să-l citesc pe Robbe-Grillet și, paradoxal, m-am
conformat. E curios lucru cum de m-am ataşat tocmai acum (îmi vine
să continui: la bătrâneţe, ca să mă las purtată de automatismul
acestui clişeu numai să-i fac un pic în ciudă
scriitorului-teoretician) de un autor înfumurat, binecunoscut
pentru râsul lui batjocoritor, atoateştiutor ori sardonic, aruncat
nu fără generozitate câte unui intervievator umilit şi încordat,
care se teme să nu-l deranjeze cu ceva astfel încât întrevederea -
obţinută şi-aşa cu mari eforturi - să ia sfârşit cât ai clipi. Una
dintre justificările pentru o astfel de bizarerie a gustului ar
putea-o oferi celebrele vorbe ale lui Iulius Cezar, care s-ar
traduce aici prin : iubesc aroganţa, dar urăsc pe arogant... Căci
din 2008 încoace Robbe-Grillet-arogantul devine el însuşi un
personaj cu destinul relativ fixat în paginile scrierilor lui, pe
care indiferent, dar in-di-fe-rent ce ar face, nu ai cum să-l
urăşti (oricât de naivi am vrea să fim unii dintre noi când
citim)... tocmai fiindcă e un personaj.
Romanul Gumele (1953) mi-a dezvăluit una
dintre multiplele şi contradictoriile feţe ale lui Alain
Robbe-Grillet: scriitor pe cât de ambiguu, pe atât de interesant,
pe cât de incomod, pe atât de incitant, autor care îşi afirmă cu
pathos oroarea faţă de clişee.
Personajele lui Robbe-Grillet trăiesc într-un fel de
prezent etern, ca nişte animăluţe care se bucură la fel de mult de
întoarcerea stăpânului după ce a lipsit o zi întreagă, dar şi după
o absenţă de două ori de nouă minute. Modul în care e măsurat
timpul nu poate să nu şocheze fiindcă e surprins în
deplinătatealui: secundele sunt numărate fără ca vreuna să
fie omisă: un, doi, trei, patru... tic-tac, tic-tac (şi tot aşa,
fiindcă în roman nu există aceste puncte de suspensie!). Anunţuri
întregi (fără valoare literară în afara contextului operei) sunt
înfăţişate cititorului care e de părere că s-ar putea lipsi de o
atare maculatură. Lectorul poate să sară peste aceste fragmente,
ori să le citească din te miri ce motiv (chiar și din snobism), dar
- oricum ar fi-, nu are cum să nu se întrebe: până unde va merge cu
îndrăzneala acest narator care fără nici o jenă îi înşiră în faţa
ochilor o realitate de care credea că scăpase odată cufundat în
paginile cărţii. Iată doar una dintre descrierile ce se vor a fi
făcute cu maximă obiectivitate, ca şi cum privirea naratorului ar
concura cot la cot cu o adevărată camera de filmat:
„O felie de roşie într-adevăr fără cusur, tăiată la maşină dintr-un fruct de-o simetrie perfectă. Miezul dinspre margine, compact şi omogen, de-un roşu frumos, chimic, e strâns din toate părţile dintr-o fâşie de piele lucitoare şi scobitura unde stau înşirate seminţele, galbene, bine proportionate, fixate într-un strat subţire de gelatină verde de-a lungul unei proeminenţe care-i formează inima. Aceasta, de un roz-pal şi cam granulos, începe, oarecum nesigur, din partea inferioară printr-un mănunchi de vinişoare albe, dintre care una ajunge până către seminţe. Sus de tot s-a produs un accident abia vizibil: colţul unei pieliţe, dezlipit de miez pe un milimetru sau doi, se ridică imperceptibil.“ (p. 190)
Cunoaşterea acestei lumi a suprafeţelor prin descrieri
minuţioase nu conturează nici atmosfera ori culoarea locală, nici
nu caracterizează, chiar şi indirect, personajele. Scriitorul nu
mai e un pictor al realităţii (aşa cum i-am putea socoti pe
împătimiții după descrieri, cum sunt Balzac, Zola, ori
Stendhal), ci un adevărat relativist. În loc să ofere
indicii de descifrare a romanului, această aglomerare de informaţii
nu face decât să-i adâncească şi mai mult
ambiguitatea (cuvânt-cheie în opera
autorului).
La un prim nivel al lecturii, intriga din Les
Gommesîntreţine iluzia că ne aflăm în faţa unui roman
poliţist. Detectivul Wallas pleacă pe urmele celui care l-a omorât
pe universitarul Daniel Dupont în propria casă. Dar, cum de la
aparenţă la esenţă e o cale lungă, cine nu suportă să fie amăgit e
obligat să urce câteva trepte pe calea receptării… şi să fie atent
mai mult la aventura povestirii, şi mai puţin la povestirea
aventurii (sfat pe care un critic precum Jean Ricardou l-ar da
oricărui cititor al romanului contemporan).
Încă din Prolog cititorul beneficiază de o
anumită cheie de dezlegare a misterului la care personajele însele
nu au acces: e înfăţişată pătrunderea criminalului, un oarecare
Garinati care execută cu neîndemânare ordinele superiorului său,
nereuşind decât să-i provoace o rană profesorului, și nu moartea,
așa cum se stabilise.
Pe parcursul celor cinci capitole evenimentele
sunt relatate din perspectivele diferite ale personajelor, însă
deşi nu e folosită persoana I, naratorii temporari sunt doar
în aparenţă obiectivi. Acelaşi joc dintre aparenţă şi esenţă va
face din Wallas un ucigaş fără voie (îl va împuşca el însuşi pe
Daniel Dupont, care - nu se ştie de ce - prefera să fie crezut mort
şi se ascundea cu ajutorul unui medic). Ironia sorţii face ca
Wallas să fie trimis de la centru într-un oraş de provincie
necunoscut pentru a rezolva o enigmă care l-a dovedit pe colegul
lui de breaslă, Fabius, care îşi are domiciliul chiar în acea
localitate. Bărbatul se mişcă prin oraş ca printr-un labirint, de
fiecare dată fiind nevoit să ceară indicaţii trecătorilor curioşi
(iar funcția îi cere să fie cât mai discret). Şi, de parcă
necunoaşterea locului nu era suficientă, detectivul e împiedicat şi
de ipotezele debitate de şeful său care nu admite ca Dupont să
trăiască. Ba profesorul solitar s-a sinucis fără vreun motiv anume,
pur şi simplu din „oboseală“. Ba e omorât din ordinul unui fiu
nerecunoscut (făcut cu o femeie uşoară) care îşi revendică
drepturile. Ba însuşi Wallas trezeşte suspiciuni, întrucât un beţiv
susţine că l-a văzut ieşind din casa victimei chiar la ora la care
a fost omorât Dupont.
Asiduitatea sau, mai bine spus, încăpăţânarea lui Wallas
de a-l găsi pe criminal face ca acesta să se identifice la
perfecţie cu meseria în care crede fiindcă ea îl obligă să fie în
permanent contact cu probele, cu oamenii, cu realitatea
prezentă, cu ceea ce se vede [acum]. Prin opoziţie, trecutul
e îndoielnic, nestatornic:
„Parcă îşi aminteşte că era necăjit în legătură cu o moştenire, sau ceva de genul ăsta, Dar a știut vreodată exact? Nu-și mai amintește nici măcar dacă până la urmă s-au întâlnit cu doamna aceea ori au plecat plouați (n-aveau la dispoziție decât câteva ore între două trenuri). De altfel, sunt oare toate astea niște adevărate amintiri? Ziua ceea i-a fost probabil amintită...“ (pp. 164-165)
Cu toate acestea, nici prezentul nu se arată prea
ofertant, întrucât el poate privi doar o bucățică dintr-o realitate
care pare că refuză să se lase descifrată cu aceeași forță cu care
el își dorește să-l afle pe criminal. Poate că tot ce trebuie să
facă e să curețe acest colțic de realitate de tot ce e inutil și
eronat, de tot ce-l împiedică să ajungă la cunoaștere, la sens. Și
cu ce altceva ai putea șterge o greșeală dacă nu cu... o gumă? (la
propriu) Dar Wallas nu caută orice gumă, ci una „moale, ușoară,
sfărâmicioasă, care, strivită, nu se deformează, ci se preface în
praf; o gumă care se taie ușor, iar locul unde se rupe e lucios și
neted ca o scoică de sidef. A văzut el una așa, acum câteva luni,
la un prieten care n-a știut să-i spună de unde o avea.“ (p.
159)
Am încercat să înțeleg sensul acestei gume mult
căutate, dar m-am lovit de multitudinea de posibilități de
interpretare şi de frustrarea că nu o pot alege pe cea mai bună. La
drept vorbind, el merge din dugheană în dugheană să caute o gumă
(la propriu!) și doar o gumă, nimic mai mult. Însă caracteristicile
acesteia fac posibile diverse analogii. Moliciunea ei poate fi
asociată detectivului ideal în care crede personajul, un ins
dedicat și flexibil, conștient că orice problemă cere
abilitatea de a te adapta situației. Pe de altă parte, dacă unuia
dintre prietenii lui i-a picat în mână o gumă perfectă e fiindcă
hazardul a vrut asta, acela nu a gâștigat-o în urma unor îndelungi
căutări, ba mai mult, se arată cu nonșalanță inconștient de norocul
care l-a lovit. Guma poate să fie și un obiect fictiv, o metaforă a
căutării sensului și, de ce nu, a sinelui. Iar
pluralul din titlu s-ar putea justifica prin faptul că nu există un
singur sens, ci sensurile. E chiar ceea ce a subliniat
Robbe-Grillet – fără a face vreo referire exactă la romanul
Gumele – într-un interviu acordat Rodicăi
Binder:
„Nu există niciodată un singur sens al unei cărţi... Există sensuri posibile. Ceea ce înseamnă că romanul, ca şi lumea reală, are un fel de permeabilitate faţă de sensuri. Dar nu are niciodată un sens. Există semnificaţii multiple care traversează cartea în direcţii diferite, la fel cum se întîmplă şi în viaţă.“ („Cît de viu este încă Noul Roman?“ publicat în România literară, nr 21, 2002).
