[....]
Ma simteam exact ca un copil caruia i-ai luat
acadeaua. Puteam sa jur ca vazusem, in gesturile lui, intenția.
Cazusem prada jocului asta exact ca o găina leșinata. Atat de
suparata eram pe mine. Robert, in schimb, statea neclintit in fata
fotoliului meu. Astepta o reactie si a vazut-o, iar acum se amuza
pe sub mustati, exact ca un cocos umflat in
pene.
Ei, lasa! Mai vedem noi care pe care, aici! imi
spuneam in gand eu. Si ca o reactie fizica, am suflat fumul de
tigara fix in direcția lui. A început a rade de-a
binelea.
- Doar atât?! Eu știu spusele acestui gest, dar nu trebuie sa ma intoxici cu fum. Erau suficiente câteva cuvinte. Și zâmbește zeflemitor, in continuare.
- Am suflat fumul spre tine, pentru ca îmi acoperi peisajul. Poate te dai mai la o parte puțin. Cât despre cuvinte, nu știu la ce te referi.
- Aaaa, nu știi....da...poate ar trebui sa iti reîmprospătez memoria nițel. Iar de dat, nu am de gând sa ma dau la o parte, ca și-asa sunt mai frumos decât ce vezi in jur.
Moama, ce tupeu pe băiatul asta! Și câta lipsa de
modestie, gandeam eu puțin nervoasa și incerta. Nu înțelegeam unde
voia sa ajungă cu glumele astea.
- Făt-Frumos, ti-au murit lăudătorii? Ii spun zâmbind și trăgând ultimul fum din tigara.
- Nu, draga mea, doar ca ochii tai vorbesc. Iar eu știu sa ma văd prin ei. Și deodată devine serios, așteptând parca replica mea.
Auzind acel “draga mea”, chiar și aruncat intr-un
joc de cuvinte, m-a răscolit, m-a încurcat. Nu știam ce sa ii mai
spun, asa ca am tăcut. Voiam sa văd dacă mai spune el ceva, însă și
el aștepta. Intr-un final, îmi spun in gând ca ar fi mai sanatos
pentru amandoi dacă as pleca la mine in camera și am încheia
discuția asta aici, înainte sa ne audă cineva. Il privesc fix timp
de câteva secunde și ma ridic. El face ochii mari, surprinși parca
de gestul meu.
- Cred ca am sa merg la somn și am sa iti restituiesc păturica.
Trec de masa și când ajung in dreptul fotoliului
sau, spre surprinza mea, se ridica in picioare si ma prinde de
mâna.
- Stai!....Iartă-ma, te rog, dacă am zis ceva aiurea.
- Ooo, domnul “Perfect” a pățit ceva? Râdeam eu, însă nu știam ce sa ii spun. Eram agitata și nu știam ce însemna gestul lui atât de fățiș. Nu ma asteptam la asta.
- Raluca, lasa jocurile. Ma privea serios și dintr-o data atmosfera se schimba. Acum plutea un suspans in jurul nostru. O dorința, o emoție sinceră. Iar eu eram împietrită. Exact ca o adolescenta. Nu știam ce sa fac. Simplul meu nume, rostit de el, parei ceva sublim. Iubeam sa il aud rostindu-mi numele. Si iata ca o spunea. Acum, aici. Cand nu m-as fi asteptat vreodata, desi imi facusem mii de scenarii imaginare.
- Robert, ce vrei de fapt? Am simtit o reala placere sa ii pronunt numele, iar el a simtit asta. De aceea a și zâmbit in colțul gurii. Obișnuiam sa ne tachinam cândva cu rostitul numelor.
- Frumos suna numele meu, pe buzele tale.
Încă ma ținea de mâna și nu părea sa vrea sa mi
dea drumul prea curând. Eu ma simteam parca intr-un vis. Ma
asteptam in orice moment sa ne întrerupă cineva. Însă era liniște.
Toți dormeau. Toți, in afara de mine și de
Robert.
- Uite ce e Robert. Nu știu dacă vorbește vinul fiert sau somnul sau mai știu eu ce joc vrei sa joci, însă eu nu ma bag. Cred ca cel mai bine ar fi sa mergem, fiecare, la somn. Mâine sigur vei reveni la normal.
- Nu cred ca mi-a fost de ajuns vinul fiert, încât sa nu mai am habar de ce vorbesc. Asa cum, de altfel, ti-am spus și prin mesaje.
Wow! Și uite ca nu vorbea băutura din el. Uite ca
a pus punctul pe “i”. A deschis cutia pandorei. A amintit de
discuțiile noastre. Au fost ceva timp in urma, însă între noi a
rămas ceva neterminat. Ceva ce revederea a scos la iveală. Știam
foarte bine despre ce vorbea, însă ma temeam ca nu e nici locul și
nici momentul potrivit pentru “noi”. Mai ales ca el nu fusese
niciodată tipul declarativ. Fusese destul de rezervat pe anumite
cuvinte sau, când arunca câte un cuvânt greu, aveam impresia ca nu
il valorează la fel de mult ca mine. De aici și marea mea
surprindere in a-l auzi in seara asta.
- Chiar vrei sa vorbim despre asta acum??? Aici?? Spun eu, mai mult in șoaptă.
- Cred ca e inevitabil, ajunși in punctul asta. Și simt cum ma trage de mâna, spre a ma apropia de el. Inima mi-o luase la fuga de-a binelea. Eram atât de emoționată, încât abia dacă mai puteam gândi ceva. Însă, intr-o sclipire rațională, îmi eliberez mâna din strânsoarea lui și ma îndrept spre usa cabanei, cu intenția sa intru înăuntru. Însă Robert ma prinde de brat și ma lipește cu spatele de perete, exact lângă tocul ușii. Era atât de aproape, încât împărțeam același aer in 15 de cm pătrați. Speram sa nu îmi audă inima ce galopa de parca ar fi vrut sa iasă din piept. Doamne, ce emoție. Nu credeam ca va avea efectul asta asupra mea.
- De ce fugi? De cine fugi?
Eu taceam mâlc. Emoțiile îmi gâtuiau orice
cuvânt.
- Ti-a mâncat pisica limba? Sau ti-e frica de răspuns?
Il priveam fix in ochi și nu scoteam un sunet. Îmi
simteam doar pieptul ce se umfla cu fiecare
respiratie.
Robert se apropie și mai mult, și îmi șoptește la
ureche, cu obrazul lipit de obrazul meu.
- Poate ti-e teama ca nu ma vei putea respinge și ca te vei pierde in brațele mele.
Doamne, ce fel suna asta. Al naibii de bine. Și
totuși ma surprindea franchețea lui. Era totul un joc
încă?
Își îndepărtează buzele de urechea mea și revine
in fata mea, cu fruntea lipita de fruntea mea. Spațiul dintre
buzele noastre era aproape imperceptibil. Un fir de ața le
despărțeau. As fi lăsat tot, prejudecăți, riscuri, dubii,
nesiguranțe, și m-as fi lăsat purtată pe buzele lui. L-as fi lăsat
sa îmi invadeze sufletul fără remușcări. M-as fi înfruptat din acel
sărut cu toată pasiunea reprimată de atâta timp. M-as fi pierdut cu
adevărat in brațele lui, fără regrete. Iar Robert știa asta. La fel
de bine cum simteam și eu dorința lui de împărtăși aceleași emoții,
de a le da frâu liber. Frâu ce avea sa fie încă țintuit de
împrejurări, deoarece exact in momentul contopirii buzelor noastre,
vedem lumina aprinzându-se in cabana. Am sărit amandoi instinctiv
și îndepărtarea a urmat, inevitabila. Știam amandoi ca făceam ceva
interzis și poate tocmai asta sporea dorința noastră de a ne
aparține, din imposibilitatea de a o face.
Am zărit-o prin geamul ușii pe Eva. Da...tocmai
ea. Robert s-a asezat înapoi pe fotoliu si a tras pătura pe el, iar
eu știam ca a venit momentul sa ies din scena. Am mers pana la
gardul ce separa cele doua terase, care împrejmuiau cabana și,
inainte sa trec dincolo, il privesc. El deja ma urmărise cu
privirea și când acestea ni s-au întâlnit, in umbra nopti, am citit
in ochii săi, un “lucrurile nu rămân asa, trebuie sa vorbim”. O
privire cât o mie de cuvinte...
