E fain sa fii iarasi printre prietenii de
odinioară. Te uiți la fiecare dintre ei și vezi cât s-au maturizat
și ce intorsaturi a luat viața fiecăruia dintre ei. Meditam asa
asupra lucrurilor, când ma trezește din visare un “Ralucaaaa”, tare
și răspicat.
- Da mey, te ascult!
- Ori dormeai cu ochii deschiși?
- Nu, nu! Eram foarte atenta la ce se discuta.
Nu prea il convinsesem prea mult pe V., unul din
amicii mei, pentru ca încă ma privea suspect.
Încercam sa par cât se poate de prezenta și sa nu
îmi dau de gol zbuciumul interior. Nimeni nu trebuia sa știe ce a
fost, și poate încă mai este, in sufletul meu și al lui. Cu atât
mai mult cu cât fiecare a făcut propriile alegeri, el având acum
alături o soție.
Ma uitam pe furiș sa ii văd chipul, sperând ca o
privire sa trădeze ceea ce simțea. Dar era precaut. Precaut sau
indiferent? Greu de descifrat.
Nu schița niciun zâmbet in afara a ceea ce i se
părea cu adevărat amuzant. Nu făcea niciun efort in plus pentru a
se simți bine. Era natural. Eram între prietenii de o
viața....dintr-o prima viața, când lucrurile erau diverse, iar noi
eram copii. Nici nu visam unde aveau sa ne poarte pașii in
viitor.
După câteva povestiri și glume între noi, ca doar
ne permitem, am zis sa nu o fac tocmai acum pe “rușinoasa retrasa”,
mai ales ca nu îmi sta in caracter. Și uite asa, ma trezesc ca il
întreb pe el, Robert:
- Și ce mai zici mai Robert? De o viața nu ne vedem. Totul bine? Cum e viața de om însurat?
După o privire surprinsă și un surâs imperceptibil
aproape, îmi spune:
- Eh, cum sa fie, bine. Am ajuns la etapa când trebuia sa o fac și pe asta, nu?!
- Da, corect! E bine ca ai reușit sa iti păcălești soția ca ești baiat de treaba.
Si am zâmbit befard. Toți începuseră sa rada la
replica mea. Mi-am întors privirea către ea, soția lui, ce parca il
sorbea din priviri, in timp ce se amuza la gluma
mea.
- Sa știi ca și noua, la început, ni s-a părut foarte ok. Mai târziu am aflat ca nu știe și el sa dea un semn de viața la prieteni și ca e tare incapatanat.
- Da, da! Recunosc ca le are pe ale lui, dar am vazut in el barbatul pentru mine. Deci, mai inchid ochii la sosetele nebagate in cos uneori.
Simpatica Eva. Tine si la gluma. Mi-a lasat o
impresie buna. Poate am fi fost prietene, daca nu as fi fost atat
de prinsa in mrejele povestii cu sotul ei. Dar asta nimeni nu o
stia si nici nu trebuia sa o afle.
- Raluca, lasa prostiile, tu nu te pui la casa ta?
- Pai de ce, frate, cand pot sa ma pun la casa altcuiva?!
Si toti am izbucnit in ras. I-am surprins atunci
lui Robert o privire scurta si plina de inteles. Stia ca il
tachinez si stia ca imi place sa fac asta, daca aveam ocazia. Iar
acum eram pe cea mai mare scena, fata in fata, dar atat de
departe.
Mereu ma intrebasem cum ar fi fost sa ne vedem si
sa nu putem fi altceva decat amicii din copilarie. Sa nu ne putem
atinge sau sopti, ci doar sa ne putem privi, stiind tot, înțelegând
tot cu un zâmbet.
Și uite ca momentul asta a venit. Nici nu știam
cum voi reacționa, sau cum va fi el. Ce vom simți sau ce vom
gândi.
După atâtea declarații și un amalgam de
sentimente, uite-ne ajunși la momentul real, când putem fi aproape,
dar nu alături.
După alte câteva ore de povestiri și aduceri
aminte, deja ma simteam ca acasă. Parca nu as fi plecat din gasca
asta niciodată. Ma simteam tare bine între ei, amintindu-ne
vremurile frumoase.
Eram cu toții strânși intr-o faina cabana,
rustica, la munte. Sa va descriu priveliștea? Mi-e ca ma veți
invidia pentru ce îmi era dat sa văd. Era o seara de iarna, nu
foarte geroasa, însă plină de sclipirea alba a zăpezii. O nea
perfecta pe alocuri, neatinsa de urmele pașilor noștri. Bolta era
plină de licarirea stelelor, ce iti tăiau rasuflarea cu
maiestuozitatea cu frumusetea lor, departe de luminile orașului.
Aerul, un pic tăios, era proaspăt și suficient de rece încât sa
formeze aburi la fiecare respirație a noastră.
In casa, un șemineu imens ne încălzea trupurile și
sufletele. O oala mare de vin fiert, cu mar și scortisoara, ne
îmbia simțurile și ne desfăta mintea. Eram veseli și îmbujorați,
bucuroși de locuri, dar mai ales de oameni, de regăsirea
noastră.
Trecut de ora 12 noaptea, gasca a început sa se
împuțineze pana ce am mai rămas doar eu, Robert și Eva, și alți 2
prieteni.
- Frate, ați văzut cat e ceasul? Cred ca mergem și noi la somn. Raluca urci?
- Nu, prefer sa mai stau puțin, sa ma ia somnul mai bine.
- Iti mai aduc niște vin fiert?
- Dacă ești drăguța, ii spusesem Oanei, mi-ar face o favoare. Rămân datoare cu o cafea pentru mâine dimineata.
- Stai liniștita! Ce nu fac eu pentru prieteni?! Robert, vreți și voi vin?
- Nu, mersi, Oana. Cred ca ne retragem și noi la dormitor. A fost o zi lunga și ne-a cam ajuns oboseala.
- Știam eu ca ai îmbătrânit, dar nici chiar asa, spune Oana râzând din bucatarie. Intr-adevăr a fost o seara încărcată de emoții. Ma bucur tare mult ca am reușit sa ne revedem după atâta timp, cu toții.
- Și eu ma bucur, ii spun cu sinceritate.
- Mațo, uite-ti cana cu vin. Am fugit la somn. Noapte buna tuturor!
- Noapte buna, Oana! răspundem noi.
- Mergem și noi, replica Robert, oferindu-i mâna Evei sa se ridice de pe canapea. Nu vii și tu la somn?
Aveam o strângere de inima când ii vedeam de mâna,
dar nu ma puteam da de gol, asa ca am răspuns frumos ca nu merg
încă.
- Îmi savurez vinul adus de Oana și apoi ma bag și eu la nani. Mergeți liniștiti. Noapte buna!
- Noapte buna, atunci!
Nu a avut timp sau poate nu a vrut sa ma privească
mai mult de o secunda. Au urcat amandoi la etaj, spre
dormitoare.
Rămasă singura, reușeam in sfârșit sa ma gândesc
la ceea ce simteam. Am închis lumina și in casa și afara și stăteam
la lumina focului. Îmi făceam scenarii in care el cobora și se
așeza in spatele meu pe canapea, luându-mă in brate, și privind
amandoi la șemineu. O șoaptă, o îmbrățișare, un tremur, o emoție.
Visam și ma lasam purtată de gânduri, știind ca vor rămâne doar in
fantezia mea.
Nu știu cât timp a trecut, dar la un moment dat
tresar și observ ca focul se stinsese. Nici nu știu ce m-a trezit
din visare. M-am ridicat și am mers in bucatarie unde mi-am
încălzit ultimul vin rămas. Am ieșit afara și m-am asezat in
fotoliu, cu cana aburinda lângă mine. Priveam tot in jur.
Priveliștea era de un alb imaculat. O liniște în care iti auzeam și
cele mai lăuntrice gânduri. Te pierdeai in spectacolul naturii. O
atmosfera încărcată de magie, de speranța, de dorințe de împlinit.
Cel puțin asa o simteam eu.
Atât de vrăjită eram de ce vedeam, încât nici nu
am auzit usa cabanei deschizându-se. Abia când am văzut o silueta
in umbra am sărit ca arsa, de spaima. Nu ma asteptam sa mai fie
cineva treaz in casa. Sa fi fost vreo 3 noaptea. Nu reușeam sa
deslușesc despre cine era vorba și nu mică mi-a fost mirarea când
l-am văzut chiar pe Robert.
- Doamne, ce m-ai speriat! inima deja începuse sa o ia razna când mi-am dat seama ca este el.
- Atât de urat sunt? spune zâmbind. Un zâmbet din acela care te face sa te pierzi, atârnând de buzele lui.
- Nu am spus asta, zic eu, zâmbind la rându-mi, doar ca nu credeam ca mai e cineva treaz la ora asta. Ai avut vreun coșmar ceva? Sau ai schimbat patul și e mai greu cu adaptarea?
Încercam eu sa glumesc, sa nu îmi aud bătăile
frenetice ale inimii. Și sa creez astfel, o discuție, fie ea și
puerila. Liniștea ar fi fost prea dificila pentru noi, după tot ce
ne spusesem.
- Pur și simplu nu am reușit sa adorm. Stăteam cu ochii in tavan și m-am gândit sa cobor sa ma mai amortesc cu o cana de vin fiert. Însă când am ieșit din camera am auzit zgomot și când am ajuns in bucătărie, nici vin nu mai era. Și se uita râzând la cana mea ce dezvelește valuri de abur in aerul rece al nopții. Tu de ce nu dormi?
- Pai am ațipit in fata focului și nu știu ce anume m-a trezit. Probabil simtul realității, ca prea eram plecată spre visare, ii spun privindu-l pentru o secunda. L-am surprins ca ma privea insistent. Nu am reușit sa ii susțin privirea și am băgat repede nasul in cana cu vin. Poți sa stai jos, ca de asta sunt 2 fotolii, pe lângă masa asta, spun in spirit de gluma. Ma gandeam ca va spune ca prefera sa se întoarcă lângă Eva, însă nu a făcut-o. S-a asezat frumos și a desfăcut o pătura, pe care a întins-o frumos pe picioare. Apoi mi spune:
- Pai uite cum facem. Eu vreau niște vin și tu cred ca ai vrea niște pătura, la cum văd ca te uiți la a mea, și începe sa zâmbească. Împărțim?
Un pic socata de propunerea lui, având im vedere
ca Eva e sus, m-a bufnit rasul. Deși tare mi-as fi dorit sa ma
cuibăresc sub pătura aia, la pieptul lui, am rezistat tentației și
am intrat in jocul lui de replici.
- Lasa, ca nu vreau sa iti iau sursa de caldura. Și, ca sa vezi ce fata buna sunt, iti dau și din cana mea cu vin. Robert ma privea amuzat, dar cu acel ceva in privire. Eu încercam sa rămân ferma pe poziție și sa nu trădez ce simteam. Însă aveam impresia ca și urșii polari din Antarctica îmi auzeau bătăile inimii.
- Ce drăguța ești tu, spune el.
- Ca întotdeauna, domnule Robert! Si zâmbim complice amandoi.
Un moment de liniște. Nimeni nu îndrăznea sa aducă
in discuție acel “noi” și cred ca fiecare se gandea cum ar fi fost
dacă....cred ca nici unul din noi nu știa cum sa mai înceapă o
discuție, astfel ca îmi aprind o tigara. Primul fum îmi inunda
plămânii și il simt purificator. Parca îmi da răgaz de la a găsi un
subiect de discuție, astfel ca liniștea sa nu mai fie apăsătoare.
Eram unul lângă altul, cu zeci de dorințe de împlinit și cu alte
sute de gânduri de mărturisit. Însă nici unul nu spunea nimic. Pana
când rupe Robert tăcerea.
- Fumezi?
- Mmmmm, doar câteodată.
- Mmmmm, când mai exact?
- Mmmmmmmm, când simt nevoia.
- Mmmmmmmmmm, si acum ce simți?
Mi s-au înmuiat picioarele instantaneu. Știam ca
nu e o întrebare ușoară și nu știam dacă sa ii spun adevarul sau
nu. Intr-un final, ii răspund.
- Paaaaiiii, simt ca mi-e frig și ca nu ar fi rea un pic de pătura și pentru mine. Mai simt cum natura parca da cel mai frumos spectacol și ca e suficient sa o privești, pentru a rămâne vrăjit pentru totdeauna.
Era cel mai bun răspuns. Scăpasem de provocare.
Cel puțin asa credeam eu, pana la replica lui.
- Mhm....doar atât?
- Nu e suficient?
- Nu știu, de asta te întreb. Dar dacă tu ești sigura...și in timp ce spunea asta, se ridica și vine al naibii de aproape de mine. Se apleacă spre mine și ne privim in ochi. Eu deja eram pierdută din ceea ce credeam a fi o îmbrățișare, deși nu înțelegeam cum puteam face asta aici, cu riscul de a ne descoperi ceilalți. El îmi aseaza pătura pe umeri și, privindu-ma in ochi, așteptând parca sa vada reacția mea, îmi ia cana din mâna și soarbe o gura de vin, rămânând in picioare in fata mea, privindu-ma insistent.
