Am fugit usor pe scari, pana in camera mea,
iar odata inchisa usa, am rasuflat usurata. Parca scăpasem de o
corvoada sau de un pericol. Ma simteam in siguranta in spațiul meu.
Inima încă mai bate puțin accelerat după tot ce se întâmplase, însă
intenționez sa o ignor și sa ma bag la somn. Am pus capul pe perna
așteptând sa adorm, însă gândurile nu îmi dădeau pace. Îmi imaginam
cum ar fi fost dacă....daca Eva nu apărea in acel moment. Dar dacă
apărea exact când ar fi fost prea târziu? Poate a fost mai bine
asa. Nu știu ce a fost cu el in seara asta, dar sigur a fost un
episod izolat. In încercarea mea de a ma convinge de efemeritatea
momentului, intr-un final, am adormit.
Razele soarelui m-au trezit, lovindu-mi
pleoapele cu lumina lor, însă încălzindu-mi chipul cu a lor
caldura.
Deschis timid ochii și bâjbâi după telefon
sa văd cât este ceasul. Când il ridic de pe noptiera, îmi da o
veste al naibii de proasta. Era ora 10, iar noi stabilisem cu o zi
înainte sa mergem la zăpada in jumătate de ora de acum. Alarma asta
nenorocita niciodată nu te ajuta când ai nevoie. Când ești la munca
și ai mai dormi 10 minute, suna din toți rărunchii, când ești
liber, dar ti-ai făcut și tu, ca omul, un program, doarme pe ea și
chiar și prin puterea minții reusesti sa o opresti, ca d ar trebui
sa sune insistent. Alarma ingrata.
Cand am realizat cat e de târziu, am sărit
din pătura, direct la baie, in încercarea de a arata cât de cât
decent înainte sa cobor la ceilalți. Repede in dus, apoi periaj
ultra rapid și in final, crema mai mult aruncată pe fata, decât
aplicată. Pentru etapa cu rimel am zăbovit ceva mai mult, intru cât
este unica piesa de machiaj pe care o folosesc. Rareori mai recurg
și la ruj, gloss și alte astfel de accesorii, însă rimelul nu
lipsește niciodată.
După ce m-am asigurat ca oglinda nu ma
refuza, am zis sa ma cobor in salon și sa ma alătur celorlalți.
Episodul de aseara părea a fi undeva departe și ma întrebam dacă nu
cumva emoțiile mele au făcut ca totul sa para atât important. Voi
afla pe parcurs dacă asa stăteau
lucrurile.
Închid usa camerei și când ridic ochii, in
balcon, il văd direct pe Robert. O privire intensa, însă preț de
doar câteva secunde. Din spatele lui apare Eva, ce ma saluta cu
mâna. Îi intorc salutul și ma chinui, încurcată, sa schimonosesc un
zâmbet. Se vede ca mi-a ieșit din moment ce îmi zâmbește înapoi.
Apoi, ma scutur de supriza revederii, și cobor cele câteva trepte
de lemn pentru a ajunge la ceilalți.
Iar cum o cabana nu e o cabana, pana nu are
lambriu pe pereți și mobila și scări de lemn, exact asa era și
acolo. Problema cu lemnul e ca scârțâie, iar de cum am reușit sa
pun piciorul pe treptele din mijloc, nu m-a scutit de trâmbițat.
Toată atenția celor din jur era asupra mea și glumele nu au
întârziat sa apăra.
- Te-ai trezit, Frumoasa din pădurea adormita?
- Cred ca era și cazul, dacă vrem sa ajungem in timp pe pârtie, spune V. arătând spre ceasul de la mâna sa.
Noroc ca nu sunt o tipa timida și nu ma
pierd ușor cu firea(exceptând anumite
momente).
- Voi chiar nu ați inteles ca prințesele se lasa așteptate? Spun zeflemitoare și sigura pe mine, in timp ce terminam de coborât scările.
Rasul a fost general și câteva răspunsuri de
genul “Aoleu” sau “Nu ma înnebuni”.
- Decât sa va smiorcăiți aici cu toții, mai bine va gândeați și la sărmana de mine, ca poate as fi vrut și eu un ceai de dimineata asa.
- Ne-am gândit, maria ta, spuse Oana zâmbind. Acum ajunge.
- Cât e gluma e panarama, sunteți toți gata de plecare?
- Toți mai puțin Prâslea cel Voinic cu merele de tabla, spuse V., făcând aluzie la Robert. Nici domnul crai nu a binevoit încă sa ne bucure privirile cu a sa prezenta.
După câteva zâmbete malițioase, am savurat
ceaiul cald, binevenit in acea dimineata turbo. Parca îmi trezea
toate simțurile.
- Oricum, sa știi ca Robert era in balcon cu Eva, când am coborât eu, deci sigur nu va întârzia sa apara.
Nici nu apucat bine sa termin fraza ca hop,
și ei pe scări.
- Ziceați ceva noi? întreabă Robert.
- Nu, nu! Doar ca ați ajuns cam devreme, glumește V.
- Hai lasa, ca avem tot timpul sa ne bucurăm și de zăpada. Toată ziua e a noastră azi. Și prevăd o mare bulgăreala.
- Eu parca as vedea și câteva “botezuri”, asa ca in copilărie, ca tot ne știm de atunci, spune C., aruncându-mi priviri sagetatoare.
Eu ma amuzam copios, însă ceilalți, prinzând
din zbor o tenta părtinitoare a lucrurilor, încep cu glumele pe
seama noastră.
- Rău nu ar fi C., poate, poate iese ceva după zăpada asta, spune Oana chicotind.
- Da, da! Ies sigur niște lucruri. Ochii celui care ma umple de zăpada.
- Aoleu, Raluca. Ce rea ești, rrrrr! Spuse C. zâmbind.
- Motanii in călduri rămân prosti pe lângă urletele mele, cât despre ghiare, doar ce mi le-am pus la punct.
Și, râzând, ii arat proaspăt făcuta
manichiura.
- Atunci o iau ca pe o provocare.
- Deal! spun eu incantata de cuvântul provocare.
Incantata eu, pentru ca,doar ce ma ridic de
pe canapea sa merg sa îmi iau geaca pe mine, dau fugitiv de chipul
dezaprobator a lui Robert. Zâmbesc befard și îmi spun in gând “lasa
ca te văd eu acum, ce fel vei face fata situației, Mr. Iceberg,
topit in unele nopți”.
