poezia mea o paleta de pictor miop
un preaplin de culori ce-şi pierd strălucirea,
naturaleţea
şi-o pânză abandonată sub avalanşa cenuşie
uitând de siena, de roşu, de galben, de verde, de
albastru
de multe ori mă rog să-mi regăsesc culorile ca să termin
tabloul
dar noaptea vine şi-mi acoperă culorile
sub tuşe groase de pustiu
poezia nu mai are nevoie de mine
ea creşte, luându-şi cuvintele din aer
din apă, din pământ, din foc
ca djinii ce-au scăpat dintr-un clondir
şi se întorc ca să-şi distrugă salvatorul
