Exista cateva clisee pe care le intalnesti din momentul in care ramai gravida si de care te tot lovesti pana dincolo de varsta primei copilarii, cand incepe adolescenta si te loveste peste ochi de nu te vezi. Le urasc. Urasc cliseele, scriam deunazi intr-o postare care dorea sa creasca parintilor dorinta de a nu mai pune sub pres intarzieri ( ca de exemplu cele de limbaj ale copiilor lor) folosindu-se de expresia “fiecare copil are ritmul lui”. Sigur ca nu e nimic fals in “fiecare are ritmul lui”, dar poate fi periculos si poate intarzia diagnostice.
Trec printr-o perioada complicata. Si nu din cauza covid, asa cum s-ar crede, desi e clar ca sindromul de stres postraumautic este mult mai pregnant decat speram. Si nici macar nu e post, e prepost, pre sau post sau during. Daca ar fi sa schimb “c” din complicata, as putea scrie cumplita, dar as fi mincinoasa. Sa ramanem la complicata si sa acceptam viata de adult, dincolo de 40, cu bune si rele, destule si astea.
Ce voiam sa va zic? (intre timp m-au sunat de la centrul de vaccinare sa confirm programarea copilului, pentru ca sunt si ei oameni si vor sa imparta dozele si sa mearga acasa la familii…) Mereu mi s-a spus ca pot sa plec din tara. Ca am aceasta optiune, sa ma dezvolt in afara si ca niciodata nu e prea tarziu. Dincolo de frica (da, mi-a fost frica si mi-ar fi si acum frica- frica asta care vine de-acolo, din copilarie ..), dincolo de faptul ca am tendinta sa vad mai degraba partile negative pe care le experimenteaza cunoscutii care au emigrat deja, mereu am simtit ca si povestea cu “copiii se adapteaza imediat” e partial o poveste. Probabil ca daca as trai din nou viata asta….cu mintea de acum, as pleca. As pleca din anul I de rezidentiat, as pleca inainte de copii si inainte sa-mi dau seama ca, desi eram dispusa sa lucrez gratis (cata naivitate!…) in spitalul in care m-am format, nu am fost dorita ( cati ani mi-au trebuit sa pot scrie asta, fara sa ma doara…).
Ne-am mutat acum vreo 3 saptamani. Sau 4. Nu stiu exact, pentru ca ne-am mutat intempestiv, ca si cand am pleca in vacanta 5 nopti. Platim deja 2 rate de 7 luni si cam era momentul. Durerea fizica pe care am experimentat-o de vreo 2 luni aproape mi-a incetosat creierul si nu am realizat cum si cat de mult am functionat pe avarii. E si aici o poveste, nefinalizata si pe care sper sa o pot relata la un moment dat, cand nu va mai durea. Sufletul in primul rand. Si ne-am mutat cum ziceam, nu ideal, dar mai spatios si curat, nou, muncit de noi cap/coada. Prea mare pentru copii se pare, care desi au baia lor, tot la noi vin. Prea mare pentru mine, pentru ca il pierd pe Andrei care sta acum si mai mult timp izolat de noi, in noua lui/lor camera.
Casa veche e deocamdata plina cu lucrurile noastre. Si cu amintirile noastre. Si din cand in cand cu bunicul. Si in dimineata aceasta Vlad s-a dus iar la baia mare si cu ochii carpiti a zis-o: “Vreau in casa noastra mama. Aici nu e casa noastra. Casa veche e casa mea. Aici nu ma simt bine. Aici nu imi gasesc locul. Aici imi cade hartia igienica pe jos. Aici nu ajung cu picioarele pe podea cand stau la toaleta. Aici nu respir aerul meu”.
Cum era? Copiii se adapteaza oriunde? Suntem, asa cum stim, suma faptelor, trairilor si decizilor noastre. Intelepte sau nu. Mergem inainte, m-am intors sa scriu si sper sa raman aici.
