Ascultam  zilele trecute un podcast cu Oana Moraru si vorbea despre toti adultii din batatura ei care se uitau la ea bizar si cum numai unul singur parea ca o intelege, pentru ca avea acea sclipire in ochi. Si am avut asa o revelatie. EU STIU despre ce vorbeste, pentru ca am trait-o si eu candva. Este despre privirea aceea care nu te judeca niciodata, care te iubeste neconditionat.

Este despre un “urson” rosu, adica un palton din ceva material latos, cu nasturi rotunzi si mari, cat un bulgare mic de nea, pe care el mi-l adusese “de pe tren”.

Este despre cele mai bune lubenite.

Este despre o rochita alba cu imprimeuri colorate, cu volanase nenumarate, pe care am purtat-o pana imi venea pe post de bluza.

Este despre cum mi-a dat el bani, cand au zis ai mei ca au saracit cu cate meditatii au platit in clasa a doispea, pentru o dorinta mai mult a lor atunci, decat a mea. Fiindca io voiam sa fac jurnalism sau comunicare sau psihologie. Si atat. Este ...