Ascultam zilele trecute un podcast cu Oana Moraru si vorbea despre toti adultii din batatura ei care se uitau la ea bizar si cum numai unul singur parea ca o intelege, pentru ca avea acea sclipire in ochi. Si am avut asa o revelatie. EU STIU despre ce vorbeste, pentru ca am trait-o si eu candva. Este despre privirea aceea care nu te judeca niciodata, care te iubeste neconditionat.

Este despre un “urson” rosu, adica un palton din ceva material latos, cu nasturi rotunzi si mari, cat un bulgare mic de nea, pe care el mi-l adusese “de pe tren”.

Este despre cele mai bune lubenite.

Este despre o rochita alba cu imprimeuri colorate, cu volanase nenumarate, pe care am purtat-o pana imi venea pe post de bluza.

Este despre cum mi-a dat el bani, cand au zis ai mei ca au saracit cu cate meditatii au platit in clasa a doispea, pentru o dorinta mai mult a lor atunci, decat a mea. Fiindca io voiam sa fac jurnalism sau comunicare sau psihologie. Si atat. Este despre cum a venit el cu banii de la tara de pe niste carnete de CEC si le-a dat, doar ca sa ma lase in pace.

Este despre cum ma intelegea cand ii spuneam ca iubesc.

Este despre cum imi povestea vrute si nevrute “de pe tren” sau din viata lui. Despre cum ma ducea oriunde ii cereau ai mei. Despre cum mergea el gratuit cu trenul si cum iubea orice rotita. Despre cum stia toate statiile si toate haltele. Despre cum povestea tot ce-i trecea prin cap tuturor. Despre cum radeau cand il vedeau si cum umplea casa tuturor. Asa cum e Vlad azi.

Este despre cum era iubit pentru ca iubea. Iubea in primul rand viata. Iubea sa traiasca si a facut tot ce a putut sa traiasca mai mult. 4 ani mai mult decat era sa-l omoara o coma dintr-o insuficienta renala. A supravietuit saptamani intregi intr-o terapie intensiva din care nu mai iesea nimeni, intr-o vreme in care se mama gasise un om sa-l vrea viu. Un medic mare care i-a mai daruit 4 ani langa noi.

Este despre cum sub gloantele trase la spitalul militar in decembrie 1989 mergea cu mama sa se caute de un cancer de prostata. Care nu era. Dar el voia sa traiasca in ciuda razboiului din jur. Avea un optimist molipsitor.

Este despre cum ma privea. EL avea acea sclipire pe care nu am mai gasit-o la nimeni. Era omul care ma sustinea neconditionat. Imi daruia tot ce avea pe suflet si inca in plus. Inca ii aud vocea in cap, cum recita poezii: “miorita laie, laie bucalaie” sau ” de trei zile incoace gura nu-i mai tace”.

Tataie.

Il chema Ion. Cand s-a nascut Andrei am vrut sa-l cheme Andrei-Ioan. N-a iesit. Tataie e aici cu mine in fiecare zi. In ziua examenelor, cand inca il aud: “curaj gaina, ca te tai”. In ziua necazurilor, in ziua in care nu mai vad speranta. Daca traia tataie cat sa ma vada mireasa (s-a dus cu 10 luni inainte de nunta), daca traia tataie sa ma vada mama de baieti, daca traia tataie al meu sa ma vada. Ma vedeam mai mult si eu. Pentru ca numai iubirea neconditionata face ca iubirea de sine sa iasa din gaoace. Sa n-aiba nevoie nici de nimeni. Sa te ajungi. Pentru ca eu, in bratele lui, eram cea mai cea. Cea mai mare dintre nepoti, prefereta lui, cea mai frumoasa, cea mai desteapta. Si cu el langa mine asa as fi ramas. Mi-e dor de tine. Cam la fel cat imi este dor de mine.