În luna februarie a acestui an, am inițiat seria de discuții #LibrisTalks, prin care ne propunem să avem lunar dialoguri pe teme de actualitate cu personalități reprezentative din domeniul subiectului ales. În februarie, dialogurile au avut tema iubirii, iar în martie am discutat despre incertitudine. În luna aprilie, seria de dialoguri #LibrisTalks a fost parte integrantă din ediția a treia LibFest și s-a focusat asupra unor teme relevante pentru contextul socio-politic al zilelor noastre.

În Săptămâna Mare, am avut onoarea de a-l avea în studioul virtual #LibrisTalks pe Părintele Necula, care a discutat cu prof. univ. dr. Adrian Lesenciuc despre Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor, despre poezie și rugăciune, despre convergențe culturale în spațiul transilvănean.

Adrian Lesenciuc:

Bună ziua. Suntem la LibrisTalks, suntem la o emisiune în Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Sâmbăta Mare, în care avem și o Zi Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor. Dat fiind acest context, date fiind circumstanțele în care se desfășoară emisiunea noastră, o întâlnire la distanță, dar în egală măsură apropiată, invitat al emisiunii nu poate să fie decât o persoană care să poată să vorbească în egală măsură și despre însemnătate acestei săptămâni și despre însemnătate zilei de 23 aprilie și din punct de vedere religios și, evident, și din perspectiva a ceea ce înseamnă Ziua Internațională a Cărții și Drepturilor de Autor. Prin urmare, un preot, un autor, o personalitate a vieții culturale românești, părintele Constantin Necula.

Părintele Constantin Necula este brașovean, părintele Constantin Necula este un apropiat al spațiului cultural brașovean, un promotor al acestui spațiu cultural. Prin urmare, iată-ne la Brașov, într-un Brașov virtual să spunem, iată-ne în acest Brașov virtual în Săptămâna Mare.

Părinte, bine ați venit, Doamne ajută!

Părintele Necula:

Bine ne vedem și bine ne-auzim. Mă bucur tare mult! Mulțumesc de invitație și, acuma, despre drepturile de autor o să-mi fie mai greu de vorbit că abia am beneficiat și eu, începând de anul trecut, ici-colo căte un pic, dar despre drepturile de creștin în Sâmbăta Mare e mai mare dragu’.Vă mulțumesc frumos!

Adrian Lesenciuc:

Cu mare drag! Dar să știți că eu chiar această întrebare o aveam pregătită să vorbim despre drepturile de autor. Adică ce e acela autor fără drepturi? Prin urmare, să putem să ne cadrăm pe ceea ce înseamnă emisiunea noastră ar trebui să facem o foarte scurtă trecere în revistă a ceea ce înseamnă un altfel de profil al părintelui Necula, pe care îl cunoașteți foarte bine. Este autor a, să zicem 70, aproape 70 de cărți de unic autor, peste 30 de volume colective, 5 volume traduse în limbi de circulație internațională, peste 20 de volume editate și coordonate, 100 de studii în volume colective, volumele unor publicații științifice, peste 160-170 de recenzii și prezentări de carte, aproximativ 100 de studii, de prefețe, postfețe, articole științifice peste 200, participant la peste 170 de manifestări științifice, circa 30 de proiecte în domeniile educațional, cultural sociale în care a fost inclus.

Părintele Constantin Necula este, dincolo de ceea ce îl cunoaștem, omul care aduce vorba bună, este omul care reușește să așeze această vorbă bună între coperte și să-i dea și un alt dos, un alt tâlc. Prin urmare, prima provocare este întocmai aceasta, părinte Necula, povestiți-ne despre autorul Necula.

Părintele Necula:

În primul rând trebuie să-ți mulțumesc, Adrian Lesenciuc, pentru faptul că ești președintele meu la Uniunea Scriitorilor din România. M-ai invitat serios și m-am supus examenului de dosar și de admitere și pentru mine a fost, așa, o recunoaștere a unei munci lungi, tare lungi. Nici nu știam că am muncit. Să spunem că am început să scriu cuminte și liniștit pentru Patrie. A fost visul meu să public acolo o nuvelă. Nu prea mi-a ieșit. Traian Tandin m-a pus la rubrica ”Răspunsurile ascultătorilor și cititorilor”, că-s prea mic să pot publica pe teme de anchete. Dar m-am întâlnit după câțiva ani buni, buni cu domnul Traian Tandin și-mi spunea că acum regretă, era târziu deja, eram preot, nu mai eram autor de romane polițiste.

Apoi, am datorat mult și îi datorez foarte mult învățătoarei mele din clasele III, IV, doamnei Ileana Onea, că ea s-a dus la mama și i-a spus că „Sigur ăsta o să scrie. Că scrie mult și scrie așa, e controlat, poate fi controlat în ce scrie și scrie frumos.”

Domnul profesor Șindrilaru, Florin Șindrilaru, că tot suntem între brașoveni, și el a încurajat scrisul ăsta al meu, uneori în ciuda orelor de chimie și de fizică. Dar și 0:05:26 profesoara de chimie și de fizică, doamna Șuteu, domnul profesor Dănuț Săvescu m-au încurajat și ei să scriu. Unii văd acum vălul acesta de publicitate în care s-a lansat cartea cu Mihai Morar și acum cu Francis Doboș. E drept că-mi plac, sunt faine și e pentru prima dată când sunt respectate așa, cu contract, toate..nu-i chiar prima dată, dar e printre puținele dăți când am reușit și să văd că din munca mea se pot obține foloase din acestea, materiale. Aproape că mă rușinez, nici nu știu cum să vorbesc despre asta. Dar, în rest, au fost lucruri făcute de dragul a ceea ce fac tot timpul și de bucuria aceasta, a scrisului. Multe dintre cărți, cu foarte puține excepții, au fost transferate din ceea ce am vorbit foarte mult, am cărți de povești pe care le-am scris cu bucurie, cărți de predică pe care le-am scris și unele pe care le-am rostit și apoi le-am reluat în scris.

Cercetarea teologică m-a obligat să am aclivia necesară și, acolo, nu dau îndărăt să spun că sunt cărți extrem de bine înșurubate în ceea ce trebuie să fie o carte scrisă pentru teologie. Dar, în principiu, cea mai frumoasă carte este cea pe care încă nu am scris-o și pe care o aștept să o scriu. Aici este provocarea și, scriitorul din mine cam aici se plimbă.

M-am bucurat foarte, foarte mult de – v-am spus și o repet așa, cu maximă seriozitate – de admiterea mea în Uniunea Scriitorilor; într-un fel sau altul, a fost recunoașterea muncii copilului de altădată, de clasa a V-a, a VI-a, a VII-a, a VIII-a, a IX-a, care se visa un pic luat în seamă de ceilalți. Sigur că e și un pic de orgoliu aici. Preoția m-a învățat s-o mai zdrobesc așa. Nu-mi iese întotdeauna, dar în parte îmi iese. Iar ceea ce m-a bucurat și mai mult din toată treaba aceasta a fost faptul că am văzut cărțile în mâinile oamenilor și că multe dintre ele se regăsesc în bibliotecile țării, sunt traduceri care au depășit mii de astfel de prezentări.

Viața Sfântului Spiridon, de exemplu, tradusă din Spiridon Metafrastul, sau Viața Sfântului Nicolae, care m-a bucurat foarte mult și ca o răcoreală așa de șcheian pentru viața sfântului care ne păzește. Aici se joacă limita vieții mele de scriitor. Scriu cu pasiune, scriu cu plăcere, scriu cenzurat, asta trebuie s-o spun. Domnul profesor Șindrilaru, când i-am spus că mi-aș scrie romanul vieții, a început să râdă: „N-ai să mai poți scrie niciodată foarte liber pentru că preoția te cenzurează.” Și a avut dreptate. E, de departe, mentorul meu și cel mai buni dintre cei care m-au învățat să ascult și să scriu. Lucrez tot timpul și asta mă face să fiu la zi cu toate și mă bucur tare mult că pot să dau inclusiv câte un semnal la Picătura de carte, care e o cronică mică, neînsemnată de prezentare de carte la Zi de zi și asta mă obligă să citesc tot timpul, să fiu în top cu toate și să mă împrietenesc cu oameni. Eu văd scriitura ca un mod de a te împrieteni cu oamenii și de a-i îmbrățișa.

Adrian Lesenciuc:

Părinte, asta înseamnă câteva mii de pagini pe care le-ați scris, dacă nu ne ducem cumva într-un alt ordin de mărime. În acele mii de pagini pe care le-ați scris dumneavoastră v-ați întors constant la Brașov. O faceți, așa cum ați și spus în momentul de față vorbim despre scriitorii brașoveni actuali primesc de la dumneavoastră textele pe care le scrieți și mă bucură foarte tare acest lucru.

Ați intrat de curând în această filială a Uniunii Scriitorilor, filiala din Brașov pentru că, într-adevăr, a fost un simplu pas birocratic în ceea ce înseamnă adunarea unui dosar și atâta tot. Nu se punea problema dintr-o altă perspectivă și mă bucur foarte tare și aduceți într-adevăr, filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor prestigiul de care avem nevoie. Dar ceea ce faceți dumneavoastră este, pe de-o parte, să-i aduceți în prim plan pe cei care înseamnă ceva din literatura Brașovului, inclusiv pe profesorul și?? 09:30, care vă este coleg de filială în momentul de față, iar munca aproape necunoscută a părintelui Necula este aceea de a descoperi ceea ce școala veche brașoveană a reușit să producă. Și mă refer în această Școală Veche Brașoveană nu numai privitor la lucrările literare vechi, ci și la lucrările teologice vechi.

Prin urmare, într-un fel, chiar dacă sunteți în Sibiu, chiar dacă vă desfășurați activitatea în Sibiu, lucrați neostoit pentru Brașov. Ce ne puteți spune despre aceste proiecte de aducere la lumină a numelor vechi și a scriitorilor mai puțin cunoscuți din Brașovul nostru?

Părintele Necula:

Pentru mine e, așa, o bucurie. Eu sunt crescut în Șchei..măcar weekendurile, căci eram șcheian de weekend, ca să spun așa. Pentru mine, binomul acesta, Prima Școală Românească și biserica Sf. Nicolae înseamnă enorm. Sunt plămânii mei culturali. Eu nu uit că părintele Vasile Olteanu m-a pus în băncuța aceea de la Prima Școală Românească și mi-a dat dintâi să scriu cu stiloul cu peniță, să scriu primele litere. Și râdea de mine că învățam să scriu, mă chinuiam să scriu cuvinte. Eu chiar am crezut la un moment dat c-o să apară Anton Pann să vadă ce fac. Eram îndrăgostit de Anton Pann, pentru mine era un fel de Nastratin Hogea. El era Nastratin Hogea. Am crescut acolo, în lumina acesta și, pentru mine, cartea veche bisericească, cartea veche, cartea în general, a însemnat un alt univers. M-a bucurat enorm că am putut ca teză doctorat să pornesc de la cercetări ale celor care au translatat într-un fel cultura pentru cultivarea și pedagogia profesorilor și preoților de la Brașov spre Sibiu.

M-a bucurat enorm să găsesc, printre manuscrise de predici, ostoirea dorului de casă, ca să spun așa. Din acest punct de vedere, cine mai știa, de exemplu, dacă nu m-ar fi ajutat domnul părinte Vasile Olteanu să-l descopăr pe Nicolae Stinghe. S-ar fi pierdut poate una dintre cele mai frumoase figuri de propovăduitor al Evangheliei. Acuma, lucrând la un material (sper să-l duc la capăt că de 2 ani de zile studiez dosarul lui de Securitate, care are două părți fabuloase: una a trecutului său și una a prezentului din vremea aceea, care tot trecut este pentru noi) m-a impresionat foarte mult să descopăr un personaj pe care tata l-a cunoscut personal aproape. Spunea că era cu adevărat o figură mare. Am scos la iveală atunci câteva zeci de predici. Acum mai am aproape 100 de predici pregătite să le publicăm.Și acum cred că podul bisericii încă mai naște surprize. Nu uit că Șcheiul a fost crescut cu Telegraful Român, Șcheiul a fost crescut cu carte bună. Bunica avea ediții foarte bune fără să știe: o ediție superbă a Războiul celui nevăzut a lui Nicodim Aghioritul,avea o Istorie a mănăstirilor athonite pe care acum n-a mai găsit-o niciunul dintre nepoți, dar o știm, o avem în minte cam toți. Și spunea de liniștea asta a omului care stă cuminte, satul ăsta ancestral care este Șcheii.

Din acest punct de vedere m-am bucurat foarte mult, cum mă bucur enorm de mult când constat aicea, la Sibiu, în cercetările pe care le-am făcut pentru Astra, pentru întemeietori, pentru președinții Astrei, documentația pentru prima Școală de Fete și au ieșit cărți ca atare. Am descoperit că brașovenii erau o parte integrantă, erau sarea și piperul unei naționalizări a sensului cultural și, cel mai tare m-a bucurat să descopăr -și asta i se și datorează domnului Adrian Lesenciuc – atingerile pe care personalități ale Bucovinei (cazul Ciprian Porumbescu, dar nu numai el) le-au făcut spațiului acesta brașovean. Nu mai avem dimensiunea aceasta a universalismului brașovean, a modului în care Brașovul a constituit pentru o foarte multă, multă vreme un soi de Lipsca al zonei noastre sud-transilvane.

M-am bucurat de asemenea să descopăr și sper să reușesc să încheg oarecum – sunt din ce în ce mai preocupat de Meșotă, de Ioan Meșotă. Este o personalitate pe care noi am scăpat-o din vedere, din nefericire. Ar merita o monografie de studiu asupra modului în care, de exemplu, li se impune limba franceză în educație. Cât de corect joacă această carte! M-a impresionat enorm de mult și țin foarte mult să spun și asta, că la editarea cărților lui Ion Broșu (acum pregătim volumul de poezii), Ion Broșu fiind fiul lui Ioan Broșu, preotul din Dârste, am descoperit filiații duhovnicești și culturale cu totul ieșite din comun. Era de o cultură aproape înspăimântătoare aș îndrăzni să zic în cuvintele moderne, așa cum am descoperit că, de exemplu, mare parte dintre pedagogii Brașovului nu, nu au făcut Viena nu au făcut Munchenul, au terminat Praga un foarte mare institut de cercetare și de muncă pedagogică de la Praga. Brașovenii în special, toată zona aceasta a celor șapte sate, până departe înspre munții Bran și, mai apoi, coborând un pic așa prin depresiunea Perșanilor până către Făgăraș, erau absolvenți ca învățători ai Institutului de la Praga. Asta spune foarte multe. Institut de la Praga, care în timp avea să nască, de exemplu, una dintre cele mai grele materii pe care le are teologia la ora actuală de înfruntat și care nu, nu este teologia dogmatică, este teologia pastorală, care se naște la Praga și se dezvoltă la Viena, sub ochii Împăratului. Brașovul este, din acest punct de vedere, fabulos.

M-a bucurat enorm să-l descopăr pe Barițiu, să-i găsesc istoria mare de hârtie și de ce construiește jurnalism de mâna întâi la Brașov.

Adrian Lesenciuc:

Părinte, despre convergențe trebuie să vorbim, Așadar, discutând nu foarte departe unul de celălalt, dar în același timp în același cadru, în aceeași emisiune, în primul rând despre convergențele celor două orașe importante: Brașovul și Sibiul. Avem undeva în vremea în care nu vorbeam despre tipăritură românească, un anume Popa Bratu din Șcheii Brașovului care făcea tălmăcire românească pentru sibieni. Avem apoi acest minunat Barițiu despre care ați vorbit, care a legat Brașovul de Sibiu, a întemeiat cât s-a putut întemeia la Brașov. Și apoi, după această afacere cu moara despre care discutam, s-a retras la Sibiu și l-a adus cu sine și pe fiul său, de asemenea un mare cărturar. Avem apoi o sumedenie de alte nume importante: Dimitrie Eustatevici este legat de Sibiu, Ioan Barat este legat – acolo a publicat prima lui lucrare. Nu mai zic de Radu Tempea al V-lea, autorul celei de-a doua Gramatici românești după Dimitrie Eustatevici ș.a.m.d. Avem această conexiune extraordinară între cele două centre culturale, care se menține și, din fericire, ajută culturii române pentru că nu a existat o invidie între reprezentanții celor două centre culturale și, sper eu, nu există nici în momentul de față. Prin urmare, privind din această perspectivă către convergența celor două centre culturale, ce se vede și cum se poate vedea pe mai departe?

Părintele Necula:

Îndrăznesc să-ți pun punct pentru rugăciunile Sfântului Andrei Șaguna, dacă e așa. Pentru că, nu uităm, între timp Șaguna construiește lăcașul acesta de mare calitate, de mare anduranță culturală care e Colegiul Andrei Șaguna. Și să știți că atunci când zic „construiește”, nu glumesc. În documentele epocii se spune că a cărat cu roaba, a săpat la vărărie, a dus prima roabă cu var pentru a începe de-acolo construcția. Era un om care-și sufleca mânecile.

Eu cred că ne-a unit foarte mult și nevoia asta, insațiabila nevoie de libertate. Eu sunt adeptul identificării punctelor de reper până la puncte minuscule. De exemplu, Tăslavanu cu vizitele sale Brașov-Sibiu, care evadează apoi spre sud. Cred foarte mult în prezențele pe care noi nu le identificăm ușor. De exemplu, sunt momente, câteva file de pagină în care Rebreanu regretă că nu s-a stabilit mai mult la Brașov. Cea mai mare comunitate de muzică din Sibiu, renumita Reuniune Muzicală a Femeilor din Sibiu era condusă de Dima, în podul căruia, vorba acea, i-am cântat muzica în podul de la Sf. Nicolae mai înainte de a veni la Sibiu să văd despre ce a fost vorba.

Adică e un freatism cultural care ne-a legat. Astăzi este, cred, la fel pentru că, într-un fel sau altul, sudul Transilvaniei are în el o aristocrație care trebuie menținută. Eu regret foarte mult că nu reușim să facem mai multe acțiuni ale Facultății de Teologie: de ex,. la Brașov, prin care să putem aduce mai aproape cartea bună, cultura unora dintre profesorii de la Teologie. Dar, în același timp, sunt convins că, de ex., sunt foarte mulți brașoveni care l-au urmărit pe părintele Cristi Munteanu vorbind, făcând descrieri și lucrând, așa, de viață, în lumea literară. Sunt convins că unde facem școală oamenii știu de unde venim, ce facem și unde ne creștem unii pe alții.

Cred că la ora actuală amândouă orașele au mult mai mult de dat culturii române și ar trebui să fie mai uniți și mai darnici, mai dornici de a dărui. Asta ne-ar ajuta enorm în ceea ce privește viețile noastre și în ceea ce privește nu doar viața culturală, ci nevoia aceasta de echilibru cultural în fața unei boli care nu se mai termină și=al unui război care pare că nu trenează deloc în siajul timpului lumii acesteia.

Adrian Lesenciuc:

Da, să înțelegem că în aceste vremuri și în această săptămână în care se spune că ar trebui să fim mai buni, oare de ce să fim mai buni? atâta vreme cât ne străduim să fim mai buni în fiecare zi și să arătăm ceea ce e frumos nouă înșine și să dorim să devenim în fiecare zi mai buni, nu neapărat de fațada cerinței publice în anumite perioade.

Prin urmare, în această perioadă în care vocea poporului cere într-un fel să fim mai buni, iată-ne punând lucrurile împreună, iată-ne așezându-le vorbind despre convergențe. Evident că, fiind în Săptămână Mare și fiind înainte de această Zi a Cărții și Drepturilor de Autor, există zone de convergență între ceea ce înseamnă scrierea teologică și poezie. Despre această convergență a poeziei cu rugăciunea, ce ne puteți spune, Părinte?

Părintele Necula:

Eu cred că tot ceea ce înseamnă cultura noastră actuală e făcută din cuvinte de rugăciune. Eu scriu cu cuvintele rugăciunii, aș zice, preotul din mine…Uneori, când mă enervez, mi-e mai greu, acele cuvinte nu sunt din rugăciune. Dar, în general, cuvintele pe care le folosesc sunt cele ale rugăciunii … S-au tot întrebat experți, specialiști când au început să facă emisiunea Zi de Zi la televizor, spuneau că n-o să depășească maximum de cincizeci de ediții, că mă voi epuiza pe sticlă…Au dreptate, eu sunt conștient de lucrul acesta, dar acum, când ne apropiem de a 600-a zi în care ne vedem zi de zi, îmi dau seama că, de fapt, oamenii au nevoie de această simplitate, de această cordialitate a cuvintelor. Nimic din ceea ce am reușit să gândesc în teologie nu s-a desprins din altceva decât Săptămâna Mare. Nu doar pentru că teza mea de licență în teologie este despre Paștile Crucii (cele șapte zile adăugate celor patruzeci de postire, că de fapt noi postim cincizeci de zile, nu doar patruzeci), ci și pentru că, într-un fel sau altul, nici nu mi-aș dori să fac altă teologie decât cea în mijlocul căreia să fie Patima, Răstignirea, Moartea și Învierea domnului Cristos și așezarea lui de-a dreptul Tatălui.

În fond, poezia noastră nu e decât o deschidere de fereastră spre Absolut.

În mintea mea, tot tompul rămâne imaginea acea pe carea am folosit-o des în descrieri și sper s-o mai pot povesti: din Vinerea Mare în care urcam cu tata în turlă cu toaca bisericii Sf. Nicolae și, de jur împrejurul bisericii, era un rotocol de oameni cu lumânări în mână, cântând „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. Nimic în lumea asta nu se aseamănă cu vârtejul de lumină al Brașovului când îl preamărește pe Dumnezeu la Sfântul Nicolae. Parcă nici de Înviere nu mă simțeam așa de bine ca în Vinerea Mate în care îi vedeam pe oameni triști, dar știind că a înviat Hristos. Când m-a văzut bunica prima dată – cealaltă bunică, dinspre partea mamei – că mă smiorcăiam în Vinerea Mare, mi-a spus cel mai adânc adevăr teologic: „Măi, omule, stai liniștit, c-a înviat. Știm cu toții asta.” Ei, din această liniștire a bunicii de fapt s-a născut mare parte din ceea ce astăzi visez, fac, împlinesc. Și cred că mult din teologia aceasta pe care încerc s-o propovăduiesc, s-o aduc către oameni, are în ea ceva din limpezimea acestui gând al bunicii. În rest, ar mai fi un lucru de spus: oricât de creatori de limbă am fi, în momentul în care limba noastră intră în conflict cu limba îngerilor țării noastre, e o limbă pierdută. Îngerii noștri nu vorbesc urât, nu scriu în fraze murdare, nu descompun limba, o recompun și o așază în absolut. E modul în care, cred eu, ar trebui să ne păstrăm gingășia, tandrețea, fidelizarea și, nu în ultimul rând, curajul fragilizării limbii noastre proprii.

Adrian Lesenciuc:

Și atunci, are șanse cuvântul ultragiat prin poezia actuală să renască?

Părintele Necula:

Da, sunt convins că da. Deja îi văd pe poeții tineri, oameni în al căror bun gust cred foarte mult, scot din ultragiere, din condamnarea la moarte a limbii române cuvântul și nu numai cuvântul, sensul poetic al lumii. Constat cu bucurie că sunt dintre copiii tineri care vin din urmă, unii dintre ei chiar de la Facultatea de Teologie din Brașov, și care, cum ziceau bătrânii, „condeiază bine”, care au început să aibă altă lectură și altă asumare a limbii române.

Eu m-am întristat foarte tare: am avut câțiva ani buni în care am urcat revoltat prin conferințe. Și, mă gândeam la un moment dat, ca să echilibrez mizeria în care au scris unii poezie, ar trebui să-i înjure ca să poată să înțeleagă. Și cred că le-aș fi dat o mare satisfacție. Mie, poezia unora, dintre cei care au fost premiați cu premii naționale nu m-a făcut decât să mă întorc în rugăciune, să mă rog să se apuce să scrie proză, acolo e mai suportabilă mizeria și să reînvețe să scrie poezie.

Poezia are, așa, o fidelizare în raport cu verticala de zbor al îngerilor. Eu nu știu de ce chinuim și trântim cuvintele, când ele sunt așa de născătoare de lumină și dăruitoare de sens. Apoi, am mai învățat ceva și cred că asta e un pic – apropo de gramatica lui Templea V, de Gramatica lui Șaguna, care și el scrie Gramatică, Eustatevici care scrisese și el o „Gramatică”- și o așezare în norma de limbă. În norma limbii nu încap cuvintele care încalcă norma morală. Sunt foarte greu identificabile în, dacă vreți, vechile scrieri, cuvinte de pornoșag cu ifose de eseu literar. Am redescoperit memoriile lui Timotei Cipariu și m-am distrat când scriam despre el ca președinte al Astrei, că acolo unde cuvântul lui cam scăpa din scriitură, editorul punea niște puncte, jenat, dar lăsându-te să înțelegi ceea ce era în mintea celui care scria. Era o jenă a hârtiei, o jenă a datului în public și, cred că dacă ar fi avut televiziune, ar fi fost mult mai temperați, ar fi vorbit cu aceeași eleganță ca la adunările „Astrei”. E unul dintre marile mele vise să refacem odată cu actori de la teatru luările de cuvânt de la prima și a doua înfățișare a Astrei în lumea culturală. Se păstrează procese verbale, se păstrează sute de adnotări; ar merita.

Unii care cred că totul e să urci la tribună, să-ți pui mască și să urli și să-ți ceri drepturile, s-ar uimi ce departe e de ceea ce înseamnă naționalismul luminat, patriotismul acesta plin de sevă duhovnicească, pe care românii, indiferent de confesiune, au avut-o la îndemână.

[…]

Click aici pentru a urmări în întregime dialogul pe pagina noastră de Youtube.

Interviu realizat de Adrian Lesenciuc pentru libris.ro.

n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.