„Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.”

Acestea de mai sus sunt cuvintele autoarei Narine Abgarian înscrise pe coperta a patra a cărții sale Din cer au căzut trei mere, iar impactul lor este cu atât mai mare acum, când realitatea fiecăruia dintre noi a fost zdruncinată de izbucnirea războiului dintre Rusia și Ucraina, atât de aproape de granițele noastre, venit după o perioadă deja încărcată negativ.

Într-adevăr, misiunea pe care și-a asumat-o autoarea la scrierea acestui roman a fost îndeplinită căci finalul cărții induce speranța, ideea de renaștere, reînnoire, revenire la viață, iar combinația de scriitură tipic rusească, molcomă cu un realism magic mai degrabă întâlnit la sud-americani este extrem de reușită și a dus la câștigarea Premiului Iasnaia Poliana în 2016.

Îndată ce veți începe să citiți această carte, veți pătrunde într-un univers aparte, suspendat în timp, o lume la a cărei poartă puteți uita toate beneficiile, dar și neajunsurile lumii moderne. Micuțul sat Maran din Armenia, cocoțat pe vârful unui munte, este complet izolat de lumea civilizată, singura legătură cu aceasta făcându-se prin telegrame, ambulanță sau preotul care sosește o dată pe lună.

Sătucul armenesc arată din ce în ce mai îmbătrânit pe măsură ce trece timpul, rugina, buruienile și carii acaparând treptat totul, căci locuitorii sunt tot mai puțini și tot mai neputincioși. Doar 23 de familii mai sunt în această comunitate, iar cea mai tânără dintre ei este tocmai Anatolia, protagonista cărții, care are 58 de ani.

Felul în care autoarea ne introduce în această lume este minunat datorită stilului descriptiv foarte viu, atât de izbutit încât creează imagini foarte vibrante ale locurilor astfel că le vedem parcă în fața ochilor cu toate culorile și mirosurile lor, aproape că le putem atinge; suntem transpuși total în tablou.

Povestea începe cu convingerea Anatoliei că este pe cale să moară. Chinuită de două zile de o sângerare uterină, cu stoicismul și lipsa de dramă a omului de la țară trecut prin multe, pregătește haine de înmormântare, bani, toate cele necesare și se așază în pat așteptându-și sfârșitul, rememorând figurile celor dragi și întâmplările semnificative din trecut.

Istoria ei personală se suprapune și se confundă pe alocuri cu cea a satului, căci războiul, foametea, catastrofele naturale nu au ocolit așezarea și toată suflarea acesteia a trecut prin suferințe greu de imaginat și exprimat în cuvinte. Și totuși, noi le aflăm din depănarea amintirilor Anatoliei, în același ton împăcat cu firescul curgerii vieții cu tot ce aduce aceasta.

Îi cunoaștem tot în acest mod și pe oamenii din viața ei, cei plecați de mult în altă lume, dar nu uitați și care, sub o formă sau alta, îi veghează în continuare pe cei vii. Aceasta este o credință a maranenilor, care ne devine tot mai evidentă în special spre finalul cărții. Ei privesc totul cu infinită deschidere și suflet curat, prin urmare observă lucruri extraordinare, care poate se arată numai puținor aleși.

De altfel, locuitorii Maranului cred în magie, au diverse superstiții, ritualuri, talismane care se presupune că îi feresc de rău, cred în vise și știu să le interpreteze, știu că răul îmbracă multe forme și sunt precauți și atenți, dar în același timp își păstrează nădejdea și își încredințează viața voinței lui Dumnezeu.

După ce și-a pierdut toată familia – mama în copilărie, surorile și bunica, Babo Mane, în timpul foametei -, întoarsă în Maran după o pribegie de șapte ani, la vârsta de 19 ani, Anatolia încearcă să își reconstruiască viața în locul natal. Se angajează la bibliotecă, post pentru care nu are greutate știința de carte, cât mai degrabă faptul că e singura dispusă să petreacă atâta timp în spațiul prăfuit și cel mai adesea pustiu.

Copii nu mai sunt în sat în afară de unul, singurul care a supraviețuit foametei, dar locuitorii păstrează speranța că viața își va croi din nou drum prin satul lor. Iar cărțile sunt un refugiu, o bucurie și ea le îngrijește cu drag și devotament ca pe niște ființe vii. Mai târziu, despărțirea de ele va veni ca o lovitură grea.

Curând, Anatolia se căsătorește cu ucenicul tâmplarului Minas, al cărui nume nu este pomenit nici măcar o dată în carte, care, după o relație abuzivă, îi taie pletele și dispare din viața ei cu toată agoniseala. Gestul are o simbolistică aparte pentru că părul lung era un talisman, o superstiție, iar înlăturarea lui probabil a avut intenția crudă de a o lăsa vulnerabilă, fără apărare.

La cinci ani de la plecarea soțului, izbucnește războiul, care îi mai răpește opt ani din viață și comunitatea abia și-a oblojit rănile sufletești cauzate de acesta la momentul în care Anatolia începe să sângereze. Oamenii din sat se sprijină reciproc, se ajută, necazul unuia este simțit ca fiind al tuturor, iar bucuria, mai rară și cu atât mai prețioasă, îi unește și ea.

După ce a îndurat atâtea suferințe, este lesne de înțeles de ce Anatolia pune răul înainte și crede că va muri. Însă încăpățânarea lui Vasili, un văduv care ar vrea să-și împartă singurătatea și bătrânețea cu ea și o vizitează să îi aducă un cadou – nu flori sau ciocolată, ci un lucru mult mai practic pentru o femeie singură de la țară – nu o lasă să alunece spre moarte.

Vasili, care se consideră nedemn de o femeie atât de grijulie și atentă cu orice ființă vie din cauza firii lui iuți la mânie și a asprimii lui de bărbat muncit și greu încercat, se dovedește a fi un om atât de blând și atent la nevoile ei, atât de afectuos cum ea nu a știut că poate fi un bărbat, încât, treptat, viața își arată o nouă latură – și ea, la rândul ei, mai blândă.

Povestea nu se termină aici, însă, ci Anatolia și Vasili mai au de trecut probe de foc puse în calea fericirii lor târzii de către soartă, iar între timp în roman ne sunt dezvăluite și alte întâmplări ale locuitorilor din sat și suntem atrași în istorii despre stafii, îngeri păzitori și presimțiri ale nenorocirilor.

Ne adâncim în magia acestui tărâm și nicio clipă nu ne îndoim de ceea ce citim, căci totul este scris cu atâta naturalețe și firesc. Devenim parte a poveștii, de fapt, pentru că aceasta nu poate exista fără cititorul sau ascultătorul care încă mai crede în bine. Și în final, după cum spuneam, ne rămâne izul fin al speranței că niciodată nu este prea târziu, că, într-adevăr, nimic nu poate împiedica viața să își croiască drum chiar și prin cele mai vitrege condiții și în cele mai neașteptate locuri.

Stilul lui Narine Abgariannu este mai prejos decât al lui Guzel Iahina sau cel al lui Evgheni Vodolazkin (care, de altfel, elogiază măiestria autoarei), iar Din cer au căzut trei mere este o carte căreia cu greu o recenzie îi poate face cinste așa cum merită. În speranța că putem înclina în acest fel balanța pentru a-i face loc în biblioteca voastră, lăsăm mai jos și două citate.

Fără cunoștința și voia Domnului, o clipă de fericire omenească nu se transformă în zile și săptămâni. Rămâne o clipă – scurtă și trecătoare. Dacă ți s-a dăruit fericire, primește-o cu recunoștință. Nu jigni intențiile binevoitoare ale cerurilor cu necredința ta, fii demn de darul pe care ți l-au făcut.

Lumea era minunată și fără cusur, lumea se bucura și cânta, ca un prunc spălat și hrănit după un somn lung.

Titlu original: S neba upali tri iabloka

Editura Humanitas Fiction, 2021, Colecția Raftul Denisei

Articol realizat de Alina Mocan pentru Libris.ro.

„Cu ani în urmă, eram librar și le spuneam oamenilor povești despre cărți. Acum, lucrez în domeniul financiar-contabil și “ascult” poveștile spuse de cifre. Nu sunt filolog sau critic literar, ba chiar am numai studii de profil real, așa că citesc și scriu recenzii doar din drag de cărți și dorință de a descoperi – și apoi împărtăși cu ceilalți – noi povești bine scrise”.

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.